de Anamaria MOCANU
Cine nu i-a văzut filmele nu ar trebui să mai stea pe gânduri. Îşi alege vorbele cu mare grijă şi lasă impresia că ar putea răspunde la nesfârşit la întrebările despre filmele sale. Ar fi vrut să se nască zece ani mai târziu şi îi place să joace mai mult rolul de regizor decât pe cel de actor, pentru că nu se place în cea de-a doua ipostază. Are în gând un film cu Nicolae Ceauşescu ca personaj principal şi, în prezent, caută soluţii pentru noul său film, despre care refuză să vorbească. Nae Caranfil mărturiseşte că face filme pentru el, că s-au făcut suficiente pelicule proaste despre comunism şi că tinerii cineaşti trebuie să speculeze atenţia care îi este acordată filmului românesc.
Evoluţia ulterioară a României mi-a creat noi dezamăgiri
Alma Mater: Cum vi se pare filmul dumneavoastră la majorat? Mă refer la “E pericoloso sporgersi”.
Nae Caranfil: Nu s-a schimbat foarte mult. Răspunzînd la o întrebare care mi s-a mai pus în câteva rânduri dacă l-aş relua acum, structural, formal, probabil l-aş face la fel. Probabil, în materie de ritm, de anumite legături de montaj, de anumite abilităţi pe care mi le-am format de-a lungul anilor, aş mai umbla puţin la nuanţe.
Care este povestea din spatele filmului?
E destul de complicată. Când eram student, aveam o amică şi aceasta se îndrăgostise de un actor de provincie care juca la Ploieşti. Făcea naveta Bucureşti- Ploieşti pentru ca să-l vadă în diverse spectacole şi, povestindu-mi peripeţiile ei, am început să mă gândesc că ar fi un bun subiect de comedie. În momentul acela căutam o idee pentru un scenariu de lung metraj ce îmi era solicitat ca probă pentru examenul de diplomă. Şi am început să dezvolt pornind de la această întâmplare. La un moment dat, prin jocul hazardului, încercînd să o aburesc pe profesoara mea Elizabeta Bostan, am aruncat pur şi simplu ideea tratării subiectului din trei puncte de vedere, în trei volete şi, obţinînd aprobarea ei, nemaiputînd da înapoi, am început să gândesc filmul aşa. Bine am făcut, pentru că este unul din principalele lui atuuri. Alternanţa punctelor de vedere, chiar dacă se mai făcuse cu mulţi ani în urmă în “Rashomon” (n.r. film realizat în 1950 de Akira Kurosawa), să spunem, era destul de originală aşa cum era tratată de către mine pentru că, dacă în “Rashomon” era vorba de feluri subiective de a vedea acelaşi eveniment, în “E pericoloso sporgersi” nu tratez minciuna sau adevărul, ci pur şi simplu viziunea incompletă asupra evenimentelor pe care fiecare din noi o putem avea.
S-ar putea să fac un film cu Nicolae Ceaușescu
Unde v-a prins căderea comunismului?
La Bruxelles. Plecasem de doi ani, evident cu gândul de a nu mă mai întoarce niciodată. Am trăit toată revoluţia ca într-o mansardă, simţindu-mă ca într-un cartier general şef al ostilităţilor. Mânuiam cu o dexteritate extraordinară în acelaşi timp radioul, televizorul şi telefonul.
Ce v-a adus înapoi în ţară? Speranţa democraţiei?
În după – amiaza zilei de 22 decembrie, deja îmi făcusem cu prietenul meu din Bruxelles planuri să plecăm cu maşina spre ţară în aceea seară, moment în care au sunat telefoanele şi ni s-a spus să nu ne grăbim pentru că se trage, pentru că sunt probleme şi nu se ştie cum se va termina tot balamucul. Am ajuns în 31 decembrie şi am făcut primul Revelion liber în România. Am stat aproape un an şi jumătate ca să îmi consum dezamăgirea prin toate etapele care s-au desfăşurat atunci de la Piaţa Universităţii, Mineriadă…
Care erau şansele în acea perioadă să vă realizaţi ca regizor în ţară?
Teoretic erau toate pentru că, în sfârşit, libertatea ne cocoşa pe toţi şi regizori consacraţi, pe mulţi dintre ei îi respectam, deveniseră peste noapte producători debutanţi. Discursul era general: “Să vină tinerii, să dăm drumul, să deschidem porţile, să facem filme!” Şi eu mă simţeam tânăr şi gata de lucru, dar porţile nu s-au deschis. Nu era vremea mea. Era vremea lor.
Spuneaţi că la întoarcerea în ţară aţi fost dezamăgit. Cum vi se pare acum România? Vă dezamăgeşte în continuare?
Da, dar altfel. Dezamăgirile de atunci au fost infirmate de evoluţia ulterioară a României. În schimb, evoluţia ulterioară a României mi-a creat noi dezamăgiri.
S-au tot făcut filme cu dictatori. De ce nu s-a încumetat nimeni să facă un film cu Nicolae Ceauşescu?
S-a făcut recent un film documentar foarte, foarte bun. Nu l-am văzut încă, dar am auzit de el. Un film cu Nicolae Ceauşescu ca personaj, într-un film de ficţiune, nu ştiu de ce nu s-a făcut, dar eu am o idee în direcţia asta şi s-ar putea să o pun în practică la un moment dat.
Filmul a ajuns anexa popcornului
Tema comunismului predomină multe dintre filmele regizorilor din aşa numitul nou val…
Nu sunt de accord. Dacă veţi lua la bani mărunţi creaţia ultimilor ani şi chiar a tot ce s-a făcut după 90, tineri sau bătrâni, veţi vedea că foarte puţine filme, procentual, atacă regimul comunist.
Dar s-au făcut suficiente filme pe această temă?
Nu vor fi niciodată suficiente filme despre comunism, cum nu sunt suficiente filme despre al doilea Război Mondial sau despre orice altă experienţă a omenirii de tipul ăsta. Problema este că s-au făcut suficient de multe filme proaste despre comunism. Asta da. Dar nu s-au făcut suficient de multe filme bune şi niciodată nu vor fi destule.
Daţi-ne un exemplu de film prost!
“Eu sunt Adam”, “Cel mai iubit om din lume”…
Cum aţi caracteriza publicul român mai mult sau mai puţin prezent în cinematografe?
Indolent. Au existat anii ‘90 în care publicul de film, de cinema era relativ active, iar din păcate cinematografia îi oferea într-o mare majoritate numai inepţii. Astăzi avem un film românesc competitiv internaţional şi un public total desprins de acest fenomen. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc nu mai intră în priză cu filmul românesc aproape deloc sau, dacă sunt interesaţi, găsesc modalităţi de a evita sala de cinema. Într-un fel au şi dreptate pentru că sala de cinema fie ea o sală tradiţională prost echipată, învechită din anii 70 sau o sală ultramodernă de la mall, este neprietenoasă şi nu mai oferă experienţa colectivă pe care în teorie ar trebui să o ofere.
Pe de o parte sălile de cinematograf cele de stat arătă deplorabil, pe de alta poate publicul român digeră foarte greu filmele autohtone?
În general există un public de mall care este uşor de caracterizat: ei nu văd filme, ei cumpără popcorn şi la popcorn mai merge şi un film. Deci filmul a ajuns anexa popcornului.
Nu e acesta spiritul comerţului?
Nu-i interesează dacă văd filmul de la început sau de la jumătate şi nu-i interesează ce film văd pentru că ei, după ce şi-au făcut partida de shopping, îşi iau punga de popcorn şi intră la filmul care a început în acel moment. Din punctul ăsta de vedere, nu mai avem un public de cinema sau îl mai avem într-o foarte mică măsură. Oamenii realmente interesaţi de cinema îşi consumă plăcerile acasă cu sculele extrem de performante care au ajuns la îndemâna oricui.
Ideea ca noi să facem filme comerciale este o utopie
Faceţi filme pentru public sau pentru artă?
Nici pentru una, nici pentru alta. Le fac pentru mine. Îmi doresc să văd un anume film şi atunci îl fac eu pentru că nu o să mi-l facă nimeni altcineva. Dacă se întâmplă ca el să fie pe placul publicului, pentru că eu am un instinct de om de spectacol care funcţionează fără ca eu să pornesc vreun buton, cu atât mai bine. Dacă critica consideră că filmul e reuşit şi se apropie de ceea ce numim un obiect artistic, şi mai bine. Dar nu încerc să îi mângâi nici pe unii, nici pe alţii în senul blănii.
Se vorbeşte constant despre filme comerciale şi filme de festivaluri. Peliculele româneşti sunt catalogate drept filme pentru festivaluri.
Există, în ultimii ani, un calibraj stilistic deliberat îndreptat spre politica de festival. Asta nu e neapărat ceva rău pentru că singurul mod în care un film românesc poate să aibă expunere internaţională este prin această sită festivalieră. Niciodată nu vom putea noi să facem filme de gen thrilleruri, comedii romantic sau westernuri pe care să le aruncăm în circuitul mainstream pentru simplul motiv că limba română nu este o limbă mainstream. Dar filme care să poată fi în acelaşi timp de calitate şi atractive, accesibile unui public larg, am putea să ne gândim să facem rămânând totuşi în zona filmului de autor. Suntem obligaţi să facem filme de autor pentru că nu avem o industrie cinematografică, noi avem o agricultură cinematografică. Din punctul ăsta de vedere, ideea de a începe să visăm la filmul comercial este o utopie.
Vi s-a părut vreodată că filmele dumneavostră au fost mai apreciate la festivalurile din străinătate decât la noi în ţară?
În general, la filmele mele cel puţin, publicul e cam acelaşi şi în ţară şi în afara ei în sensul în care este un public disponibil să aprecieze calităţile pe care eu le ofer în cinemaului meu personal. Dacă mă uit la publicul român sau la publicul străin în faţa unui film de-al meu şi la indicele de satisfacţie cu care ei părăsesc sala e cam acelaşi lucru. Dar există, sigur, un element mai complicat şi dezamăgitor pentru mine. Este acela că, pînă ca filmele mele să ajungă la un public străin, ele trebuie să treacă prin filtrul unor agenţi de vânzări şi al unor distributor ori aici lucrurile se complică şi filmele mele, în mod paradoxal, deşi sunt cele mai orientate spre public din această zonă a tânărului cinematograf românesc, îndrăznesc să mă mai bag şi pe mine încă în categoria asta, nu sunt prizate de distributor pentru simplul motiv că ele nu se află într-o zonă stilistică radicală, dificilă care să justifice pentru ei abordarea unui public de nişă. Filmele mele se situează într-un fel între ceea ce ei numesc film de autor şi ceea ce eu numesc spectacol popular şi fiind în acelaşi timp film de autor şi spectacol popular, ei consideră că nu sunt nici una, nici alta.
Filmul românesc în plină ascensiune. A venit criza financiară. Se va resimţi şi în cinematografie?
Se resimte deja pentru că, de un an şi jumătate, CNC-ul (n.r.Centrul Naţional al Cinematografiei) nu a mai organizat nici un concurs de proiecte pretextînd haosul legislativ şi războiul civil între diverse grupuri de cineaşti pe baza regulamentului de concurs. Printr-o ordonanţă de urgenţă loteria, cazinourile şi jocurile de noroc au fost exonerate de la plata unor procentaje din profit în folosul fondului cinematografic, s-au folosit toate pretextele pentru ca banii, care altă dată mergeau spre cinematografie, să meargă spre alte lucruri cum ar fi campania electorală etc.
Tarantino l-a împuşcat pe Hitler pentru că îşi permite
Regizori străini preferaţi? Asta ca să trecem la un subiect mai plăcut.
Dintre clasici Fellini, Billy Wilder, Chaplin, Milos Forman iar din cei moderni Tarantino, fraţii Cohen, Alexander Payne, Valery Todorovski din Rusia.
Filme româneşti care vă plac?
„Moartea domnului Lăzărescu”, „Croaziera”, „Probă de microfon”, „A fost sau nu a fost”…
Ce v-a spus Tarantino când l-aţi cunoscut?
Nu mi-a spus el. Tarantino este o maşină de vorbit despre filme, nu vorbeşte decât despre cinema, foarte interesant de altfel, cunoaşte o mulţime de lucruri din istoria filmului sau din prezentul filmului perfect necunoscute de către mulţi experţi şi se autointitulează cel mai informat cinefil din lume.
Ce a avut Quentin Tarantino cu Adolf Hitler în „Inglorious bastards”?
Adică de ce l-a împuşcat?
Exact. A modificat puţin istoria.
Pentru că îşi permite. „Inglorious bastards” este un film despre cinema, despre libertatea cinemaului de a folosi diverse mitologii cum ar fi mitologia celui de-al doilea Război Mondial, evreii, naziştii etc şi de a face cu ei orice vrei, orice te taie capul pentru că în cinematograf tu stăpâneşti istora, nu istoria te stăpâneşte pe tine.
La ce film lucraţi în prezent?
Nu lucrez încă. Sper ca în câteva luni să pot să am finanţarea necesară să demarez munca la un film despre care nu vreau să vorbesc încă.
„Alice în ţara tovarăşilor”?
Da.
O să vedem în curând filme 3D făcute de un regizor român?
Eu sper că nu. Dacă se va întâmpla, va fi în detrimentul a ceea ce eu gândesc că este magia cinematografului.
Dacă ar fi să-i daţi un sfat unui student în ultimul an la regie, ce i-aţi spune?
E din ce în ce mai greu, însă merită profitat de atenţia pe care în sfârşit filmul românesc o are în plan internaţional şi speculat momentul. Specularea acestui moment se poate face, după părerera mea, într-o diversificare rapidă a opţiunilor stilistice pentru că altfel ne vom trezi că repetăm experienţa cinematografiei iraniene care timp de zece ani a fost prizată aproape isteric de către festivaluri şi critică după care a fost uitată la fel de rapid cum a fost şi îmbrăţişată.
Dacă ar fi să alegeţi un cuvânt care să vă caracterizeze cariera de până acum, care ar fi acela?
Am făcut întodeauna filmul nepotrivit la locul şi la timpul nepotrivite.
