Cătălin Ştefănescu: “Mă feresc de oamenii care se schimbă zilnic”

Interviu de Anamaria MOCANU și Denisa ILAȘCU

Aproape 25 de minute a durat întîlnirea noastră cu realizatorul emisiunii “Garantat 100%” de la TVR, Cătălin Ştefănescu. Poate părea puţin, dar vă garantăm că nu e altfel decît aşa cum îl vedeţi în fiecare duminică seara: relaxat, cu simţul umorului şi dornic să povestească.

 

Publicul – cea mai consistentă satisfacție

 

Alma Mater: Care este diferenţa dintre emisiunea Garantat 100% de acum şi Garantat 100% din 1999?

Mare! Foarte mare! Diferenţa e că am început făcînd o emisiune de publicistică, dacă vrei. Era o emisiune cu foarte multe reportaje şi cu foarte multe poveşti, însă noi am avut de la foarte bun început o obsesie: să nu simulăm. Ei, obsesia aia a rămas şi acum, indiferent că mai facem sau nu mai facem reportaje. Mai facem din cînd în cînd şi acum. Diferenţa, în primul rînd, e una de maturitate. Au trecut 12 ani şi eu sper că am învăţat cîteva lucruri în timpul ăsta. Puţine, dar sper că am învăţat cîte ceva. Poate că nu mai suntem, în ceea ce priveşte poveştile, o emisiune la fel de romantică. Dar  lucrul ăsta ar fi absolut imposibil după atîţia ani. Păstrăm o formă de romantism în pasiunea pentru  meserie. Şi îmi place să spun de fiecare dată lucrul ăsta pentru că aşa e. Meseria o facem ca şi cum am fi început ieri.

 

Ce iubiţi la meseria asta de jurnalist, uşor hulită în ultima vreme?

O dată, nu sunt de acord că e hulită. Ba, hai să spunem că e uşor hulită. Nu ştiu pe ce parte să o iau: să fiu metaforic sau să fiu foarte concret. Cred că iubesc foarte tare miracolul ăsta al ei, de a te întîlni cu tot ce e mai frumos şi cu tot ce e mai urît în fiinţa umană deopotrivă. E o meserie de contact, aşa cum sunt şi sporturile de contact, e o meserie care te ţine viu, te ţine în priză, te ţine activ şi ar trebui să te ţină cu capul pe umeri şi cu minţile acasă, în măsura în care ai suficient respect faţă de meserie.

 

Cum a evoluat publicul emisiunii?

Săru’mîna de întrebare! Cred că e, dacă vrei, cea mai consistentă satisfacţie pe care am avut-o în meseria asta. Să vezi că există studenţi cu care te întîlneşti acum şi îţi spun că au crescut cu emisiunea asta şi poate tot pe linia asta să constaţi că o parte consistentă din publicul tău e alcătuită din tinerime şi din studenţime. Mie mi se pare , nu neapărat cine ştie ce împlinire profesională, dar mi se pare un compliment la valoarea căruia, cum să spun, încercăm – că nu fac singur emisiunea asta – să răspundem de fiecare dată cît se poate de bine.

 

Vorbim despre aceiaşi tineri despre care se spune că îşi petrec cea mai mare parte a timpului pe Internet, pe Facebook?

Da, da. Şi în subiectul ăsta, ca şi la alte subiecte, încerc să mă păstrez în sfera oamenilor pe care îi cunosc şi să nu generalizez foarte tare, pentru că ăsta e un păcat foarte serios, e o maladie foarte complicată asta cu generalizatul. Eu pot să spun despre oamenii pe care i-am întîlnit, despre oamenii cu care am stat de vorbă, despre oamenii cu care lucrez. Nu împărtăşesc punctele de vedere catastrofice despre tînăra generaţie, nu vorbesc în bloc despre tînăra generaţie, nu cred că e o generaţie lipsită de Dumnezeu, nu cred că e o generaţie lipsită de cultură, nu cred că e o generaţie rătăcită cu totul. Cred că e exact aşa cum suntem şi noi ăştia de prin alte generaţii, dacă vor fi existînd generaţiile astea, într-o profundă schimbare. Trecem cu toţii prin schimbarea asta şi cred că, din cînd în cînd, ar fi bine să se uite şi ăia care emit judecăţi de valoare radicale despre puştime la domniile lor şi n-or să descopere ceva entuziasmant. Îmi pun gîtul pentru treaba asta. În măsura în care sunt de bună credinţă.

 

Vorbiţi foarte mult despre puştime, despre tinerime fără prejudecăţi. Cum reuşiţi?

Nu ştiu dacă reuşesc şi nu ştiu dacă reuşim lucrul ăsta.

 

Dar sunt totuşi 12 ani de cînd faceţi emisiunea…

Poate că longevitatea s-ar putea să fie un argument. Eu, unul, nu găsesc nici un argument în asta. Cred că meseria asta se face în fiecare zi, e o meserie de azi, nu e o meserie de ieri. Încercăm în cîteva situaţii să dăm un soi de doctorie pe o bucăţică de zahăr şi încercăm să facem ca zahărul ăsta să fie cît mai contemporan cu putinţă, fără a judeca lucrul ăsta din perspectiva manipulării, ca definiţie, aşa cum figurează manipularea în dicţionar. Dar încercăm să oferim nişte lucruri cu o doză de terapie. Terapia asta e aleasă în funcţie de pacient. Nu vorbesc deloc despre ce fac alţii şi insist, e doar o părere, nu e o arogare asupra unei imagini de ansamblu a lumii.

 

Terapie prin cultură?

Da, poate să fie o terapie prin cultură, dar nu e primul scop. Primul scop e să ne facem meseria corect şi bine. Pe urmă vin şi toate celelalte. De cîte ori încerc să răspund la întrebările astea, îmi dau seama că nu există ceva la care să pot să spun cu certitudine – aşa e. E notat într-o sumă de certitudini şi de fapt e un proces de căutare de la o săptămînă la alta.

 

Poate asta e cheia succesului.

Nu ştiu dacă e succesul, dar farmecul e, cu siguranţă! Căutăm de la o săptămînă la alta şi încercăm să nu îmbătrînim nici în formatul ăsta, nici în meseria asta. Încercăm să fim cît mai desprăfuiţi cu putinţă.  Cred că de aia am supravieţuit – sper eu – decent, pentru că am schimbat.  Şi nu am schimbat de dragul de a schimba. Am schimbat fiind atenţi de ce schimbăm.

 

E dreptul tuturor să spună orice despre TVR

 

Dacă nu vă plac şabloanele, cum definiţi făcutul bine al meseriei?

Există un făcut bine al meseriei cînd faci meseria asta cu conştiinţa faptului că îţi faci o formă de datorie. Mai există, iarăşi, un moment foarte important pe care, îmi pare rău, dar nu pot să îl definesc foarte  ştiinţific. Momentul important e să faci meseria asta şi să dormi liniştit noaptea şi să intri zîmbind pe poarta instituţiei. Mi se pare foarte important lucrul ăsta. Şi mai sunt cîteva lucruri care nu vin neapărat ca feedback dinspre lumea căreia i te adresezi, dar e de luat în calcul uneori, nu neapărat pentru orgoliul profesional. Deşi, la dracu’, funcţionează şi chestia asta cu orgoliul profesional, vrînd – nevrînd. Însă în cea mai mare parte, garanţia în toată povestea asta e permanenta dorinţă de a verifica dacă e OK sau nu ceea ce faci. Cît poţi.

 

Cum v-aţi schimbat dumneavoastră în cei 12 ani de Garantat 100%?

Mult, mult. Al naibii de mult! Enorm! Mă feresc de oamenii care nu se schimbă, după cum mă feresc şi de oamenii care se schimbă zilnic.

 

Dar a rămas ceva la fel?

Pasiunea e nealterată, emoţia e nealterată. Vreau să cred că sentimentul datoriei e nealterat. Cred că atîta vreme cît lucrez la postul public de televiziune, există o foarte serioasă formă de datorie.

 

Aţi luat în calcul să lucraţi la o televiziune privată?

Da. De cîteva ori, am luat în calcul foarte serios lucrul ăsta. N-a fost să fie. Nu s-a întîmplat. Cred însă că felul în care înţelegem noi, eu şi colegii cu care fac emisiunea asta, să facem televiziune publică e un lucru la care ţinem foarte tare. Şi pînă una alta, aici suntem şi asta facem. Preţuim foarte tare locul în care suntem şi faptul că avem şansa să facem meseria într-un anume fel.

 

Dar televiziunea publică a fost de multe ori criticată. S-au spus multe.

Cred că s-au spus pe bună dreptate. Insist să spun că răspunsurile pe care ţi le dau la interviul ăsta angajează numai persoana mea şi nu angajează cu nimic instituţia (n.r. TVR). E dreptul tuturor să spună orice despre instituţia asta, pentru că instituţia asta e construită în cea mai mare parte dintr-o sumă de bani pe care abonaţii o plătesc lunar. Aşa că nu pot să spun decît atît: orice păreri se vor exprima despre instituţia asta sunt valabile.

 

Am făcut școală în sensul profund

 

Declaraţi într-un interviu că „În primul an de şcoală, stăteam la facultate de dimineaţa pînă seara, iar cînd ieşeam mîngîiam zidul şcolii, aşa dragă îmi era”. E o declaraţie de dragoste faţă de şcoală cum rar mai auzim. În ce sens era specială şcoala de atunci?

În toate sensurile era specială. Acuma, sigur, şi la şcoala aia erau foarte multe lucruri cu care nu eram de acord şi cu care nu aş fi de acord nici acum. Dar fundamentul pe care se aşeza şcoala pe care am făcut-o la Cluj, Facultatea de litere a Universităţii „Babeş Bolyai”, a fost nu doar o şansă în momentul ăla, ci a fost şansa absolută, a fost ocazia absolută. Am făcut şcoală în sensul profund. Am făcut pur şi simplu o şcoală bună, care ne-a construit ca indivizi. Şi am găsit cîţiva profesori care, obişnuiesc să fac o figură de stil şi să spun că e ca atunci cînd cineva îţi practică o gaură în cap şi îţi toarnă cu o pîlnie pe acolo ceva. Asta era senzaţia. Şcoală făcută şi cu tocirea coatelor la şcoală şi cu travaliul ăla sinistru cu multe ore, cu oboseală, cu stres, dar niciodată orele astea nu au fost părăsite de miracolul de a face şcoală şi de entuziasmul de a face şcoală şi de nerăbdarea să treacă mai repede orele nopţii, să se facă dimineaţă şi să te duci la şcoală unde se întîmplă nişte lucruri, unde afli nişte lucruri, unde verifici nişte lucruri şi unde simţi aproape fizic faptul că cineva te construieşte.

 

Aţi avut un mentor?

Da.

 

Povestiţi-ne mai multe!

Maestrul despre care vorbesc întotdeauna e un om căruia obişnuiesc să îi pronunţ foarte rar numele şi nu am să o fac acum, pentru că el nu mai e printre noi. Era un om extrem de retras şi cred că zîmbeşte cînd spun că nu îi pronunţ numele, acolo unde va fi fiind el acum. Da, e un om care şi-a sacrificat cîţiva ani din viaţă ca să mă educe pe mine. M-a învăţat la propriu să mănînc cu furculiţa şi cu cuţitul, să aranjez o masă, să primesc nişte oaspeţi, să citesc cărţi cu creionul în mînă, să văd filme într-un anume fel. E un om căruia îi datorez tot. Da, am trăit tipul ăsta de experienţă.

V-a deschis gustul pentru ceea ce faceţi astăzi?

Evident. Nu pentru meseria asta. Cred că ar fi făcut orice numai să nu fac meseria asta, dar pînă la urmă aşa a ieşit. El mi-a deschis gustul pentru film, pentru teatru, în primul rînd pentru teatru, pentru literatură, pentru muzică. Am trăit tipul ăsta de experienţă de şcoală dură, foarte dură, făcută cu cineva care, la un moment dat, te chinuie. Cu plîns în autobuz şi plecat de la ore, cu dat cu pumnii în cap acasă. Toate lucrurile astea, dar cu întors la ceva mult mai important decît atît. Nu e o formă de teroare a educaţiei în ceea ce spun acum, iar dacă e o teroare,  ea trebuie înţeleasă cu foarte mare nuanţare.Cu infinită nuanţare.

De ce nu aţi continuat cu actoria sau cu muzica?

Cu muzica nu ştiu de ce nu am continuat. De prost, cred. Altă explicaţie n-am.

Poate nu e prea tîrziu.

Să fim serioşi! Nu e prea tîrziu pentru mine să mai cînt în baie, să le mai cînt prietenilor, ceea ce oricum se întîmplă cîteodată. Cariera muzicală ar fi fost un lucru minunat, însă nu a fost să fie. Şi cu cariera de actor la fel. Însă s-au întîmplat lucruri care mi-au adus satisfacţie foarte mare: filmele documentare pe care le-am făcut, oamenii din teatru pe care i-am cunoscut, spectacolele despre care am scris. Sunt experienţe faţă de care şi acum am toată recunoştinţa.

Ce vă place să citiţi?

De la o vreme, îţi canalizezi lecturile pe nişte direcţii, asta în funcţie şi de interesele de moment, de preocupările pe care le ai atunci. Citesc mult din cîteva zone destul de diferite, citesc multă teorie. Am avut o pauză foarte lungă cu cititul de ficţiune şi m-am întors acum la citit ficţiune. Nu e o regulă în treaba asta, e în funcţie de ce se întîmplă. La un moment dat, am citit foarte mult despre meserie aşa cum sunt perioade în care asculţi foarte mult, dacă îţi tihneşte zona asta, asculţi foarte mult clasic. Te împrieteneşti cu Bach o vreme şi nu mai ieşi din Bach că te năuceşte. După care asculţi Roger Waters şi te însori cu el o vreme sau asculţi metal o vreme ş.a.m.d.

Petreceţi timp pe Internet? Facebook?

Da. La Facebook sunt analfabet. Sunt nişte oameni care mi-au făcut o pagină şi cărora le mulţumesc de fiecare dată. N-am reuşit niciodată să le mulţumesc pe pagina pe care mi-au făcut-o. Am promis – şi o să mă ţin de cuvînt – că în vara asta am să mă alfabetizez în Facebook. Dar petrec vreme pe Internet pentru că citesc mult pe net şi, evident, sunt lucruri pe care le găseşti doar pe net. Petrec mult mai multă vreme decît ar trebui pe net. Am scăzut substanţial consumul de televiziune şi sunt foarte mîndru de lucrul ăsta.

Spre zero?

Nu, nu. Mă uit, mă uit la mai multe emisiuni şi de la noi şi de prin alte părţi.

La ce emisiuni româneşti vă uitaţi?

Mă uit la emisiunea Marinei Constantinescu, a lui Horia Roman Patapievici, la Apropo de la Pro Tv, la cîteva emisiuni de ştiri şi de comentarii politice, mai puţin la astea, e drept. Am cîţiva prieteni pe care îi văd. Mă uit la emisiunea Sandrei Stoicescu. Mă uit la mai multe emisiuni, însă nu în mod constant. Sigur că mă uit mai mult la emisiunile culturale.

Am pierdut momentul plecării din România

Aţi vrut vreodată să plecaţi din România?

De foarte multe ori!

Alma Mater: De ce nu aţi făcut-o?

E, aici ţi-aş fi răspuns foarte repede ca la muzică, de prost. Dar mai iau un pic de măsură la treaba asta şi îţi spun că am pierdut momentul meu. N-aş şti să îţi spun dacă îmi pare fundamental rău sau dacă mă mai gîndesc la afirmaţia asta. Nu ştiu. Sunt momente şi acum cînd îmi vine să îmi iau cîmpii aşa cum cred că 99% din oamenii din ţara asta îşi doresc la un moment dat să îşi ia cîmpii. Înţeleg în foarte bună măsură, nu neapărat că trebuie să mai rămînă şi pe aici cineva ş.a.m.d, nu asta e problema. Asta cu plecatul e aşa cum se întîmplă foarte multe lucruri care plutesc în aer la un moment dat. Lucrurile astea vin şi trec. În ceea ce mă priveşte – răspund foarte sincer de fiecare dată – uneori, îmi pare cumplit de rău de faptul că nu am plecat.

Dar sunteţi mîndru că sunteţi român?

Nu! Sunt mîndru atunci cînd reuşesc să îmi fac bine meseria, cînd anumiţi compatrioţi fac lucruri de care pot să fiu mîndru. Nu pot să fiu mîndru de un dat, după cum nu pot să fiu mîndru că sunt blond sau brunet. Nu asta e problema.

Ce le recomandaţi studenţilor care vor să facă o carieră în jurnalism?

Nu ştiu dacă pot să le recomand eu ceva. Să nu piardă sub nici o formă contactul cu ceea ce se întîmplă în afara faptelor precise. Sigur că trebuie să fii în contact cu faptele precise, dar trebuie să fii în contact şi cu lucrurile mai puţin precise. Cu construcţia ta de individ. Cred că, în primul rînd, trebuie deprinse alte modalităţi de a accepta cultura, care sunt: igiena personală, aia fizică, igiena mentală personală şi lucrurile care par foarte simple, dar care sunt extrem de complicate: respectul faţă de minorităţi, faţă de confortul celuilalt, compasiunea, respectul faţă de valorile comunităţii.  Dacă ele nu există, atunci sapă, nene, să mai construieşti nişte valori ale comunităţii pentru care te plîngi că nu există. Dacă aş recomanda ceva, ar fi mai multă investire în construcţia personală şi în construcţia comunităţii din care faci parte şi înţelegerea culturii în sensurile ei mai profunde şi mai simple.

Ultimele dumneavoastră articole din săptămînalul „Dilema Veche” sunt despre perioada comunistă. De ce aţi simţit nevoia să scrieţi pe această temă?

Pentru că sunt una dintre victimele fenomenului. Scriu din interiorul fenomenului, scriu în mare măsură despre mine şi despre prietenii mei. Nu scriu despre oameni pe care nu îi cunosc. Scriu despre oameni pe care îi ştiu, cu rezerva, de fiecare dată, că e doar părerea unui individ şi atît. Mă uit cu o uriaşă plăcere atît la oamenii cu care rezonez, cît şi la oamenii care mă înjură, pentru că îmi dau seama prin ce mecanism sinistru am trecut, cît de puternică e maladia asta şi acum şi cît de mult bine ar face să vorbim mult mai mult despre lucrul ăsta şi să îl înţelegem mult mai bine.

 

Ce ne lipseşte să îl înţelegem?

Exerciţiul comunicării. Faptul că mulţi dintre noi credem că e o virtute să fi trăit în comunism; pe de altă parte credem că numai fiecare dintre noi este connaisseurul perioadei  prin care a trecut. Adică, comunismul este doar comunismul meu, nu poate fi al altcuiva, ceea ce înseamnă şi tîmpenia sinistră că îţi interiorizezi  şi îţi însuşeşti propria maladie cu o ambiţie demnă de o cauză mult mai bună.

Aţi rezistat prin cultură în perioada respectivă?

Nu. Nu cred în definiţia rezistenţei prin cultură. Nuanţez de fiecare dată cînd spun lucrul ăsta, pentru că îi supăr pe foarte mulţi dintre prietenii mei. Cred că a existat o supravieţuire prin cultură, nu o rezistenţă. Iar dacă a existat o rezistenţă prin cultură, nu sunt eu cel care să o comenteze. Părerea mea este că sintagma “rezistenţă prin cultură” este mai slabă decît sintagma „supravieţuire prin cultură”. Cred că e mai degrabă o formulă construită pentru a masca nişte lucruri şi pentru a ne da o formă de confort mental, pe care cred că mai degrabă l-am cîştiga dacă am fi un pic mai critici cu ce s-a întîmplat cu noi.

 

Ce l-ați întreba pe Cătălin Ştefănescu?

Nimic, pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine la persoana a treia. Fac bancuri despre oamenii care vorbesc despre ei la persoana a treia. Aşa că pe ăla despre care mă întrebi, nu l-aş întreba nimic.

Biografie:

Născut pe 29 decembrie 1968 la Râmnicu Vâlcea, Cătălin Ştefănescu a absolvit în 1995 Facultatea de Litere a Universităţii Babeş Bolyai, din Cluj-Napoca, lucrarea de licenţă pe care a susţinut-o fiind despre teatrul antic din Grecia. Din 1999 este realizator şi gazdă a programului Garantat 100% de la TVR 1. Realizatorul a obţinut numeroase premii pentru reportajele şi filmele documentare realizate sub acest generic. Lista invitaţilor prezenţi în platoul Garantat 100%, de-a lungul timpului, cuprinde personalităţi de anvergura celebrei actriţe Vanessa Redgrave, a sopranei Sarah Brightman, a scriitorului-filosof Pascal Bruckner, a „guru-ului” branding-ului Wally Olins, a regizorului Andrei Şerban sau a coregrafului suedez Mats Ek, coordonatorul Cullberg Ballet.

Citiți și o relatare a întîlnirii dintre Cătălin Ștefănescu și studenții ieșeni, pe www.cuzanet.ro

By | 2016-10-12T15:30:58+00:00 17 mai 2011|Alma Mater|