Interviu de Anamaria MOCANU

Profesorul Virgil Nemoianu vorbește limba română ca și cînd nu ar sta de 50 de ani în America. Marți, 26 octombrie, reputatul om de ştiinţă de la Universitatea Catolică din Washington a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Virgil Nemoianu admite că relația lui cu România s-a ”slăbit” și că, treptat, nu l-a mai interesat ce se întîmplă în viața culturală sau politică de aici. Despre sistemul de educație universitar din România, afirmă că poate fi îmbunătățit prin ”importul” de cadre didactice din străinătate, concomitent cu plecarea profesorilor noștri la universități din afară. În America nu îi place încercarea autorităților de egalizare a oamenilor. Cît despre România? M-a lăsat să înțeleg că, de la Washington, România se vede în ceață.

 

”Un pas spre modernizare: atragerea cadrelor didactice din Occident”

 

Reporter: În calitate de profesor care a predat în România și predă la Universitatea Catolică din Washington, SUA, puteți face o paralelă între cele două sisteme de învățămînt? Deși ați spus că nu mai sunteți la curent foarte bine cu situația social politică din  România, trebuie să vă spun că, în ultima perioadă, la noi au fost multe dezbateri și controverse legate de  o nouă lege a educației.

Virgil Nemoianu: E foarte greu de făcut o asemenea comparație. În primul rînd, în America, o bună parte dintre cele mai bune universități sunt universități particulare, ori asta nu e cazul în România, unde universitățile cele mai bune, cu o anumită tradiţie, sînt cele de stat. Dintr-odată, aici e o deosebire foarte mare. Sigur, universitățile americane sunt mult mai bogate și atrag cadre didactice, oameni de știință din toată lumea, inclusiv din Asia, America Latină, Europa Occidentală și Europa de Est, ceea ce nu este cazul la cele românești. Să vedem dacă, la un moment dat, ele vor ajunge în stadiul în care să poată atrage profesori străini.

R.: Deocamdată, abia pot fi ținute aici cîteva cadre didactice.

V.N.: E bună observația asta. Deci, ar trebuie să ajungă la acest nivel în care să poată să atragă profesori străini. Uite, echipele de fotbal reușesc să atragă fotbaliști din diferite continente și țări ale lumii.

R.: Cum ar putea să fie îmbunătățită situația?

V.N.: Faptul că o serie întreagă de profesori, cadre didactice, cercetători din România se mută pentru anumite perioade sau chiar definitv în Occident are atît un aspect pozitiv, cît și unul negativ,  pentru că ei, totuși,  reprezintă un soi de punte, un soi de canal de legătură, altfel spus. Ăsta este, dintr-odată, un pas important. Al doilea pas important ar fi de a atrage cadre didactice și studenți din Occident sau din alte părți ale lumii, care să lucreze pe perioade limitate sau mai lungi în România. Un alt aspect important, din punctul meu de vedere, este nu atît organizarea, cît întărirea fondului de bibliotecă. Trebuie să existe suficiente instrumente de cercetare în diverse domenii, începînd de la teologie și mergînd pînă la fizică. Or, în România, din cîte văd eu, se merge mereu pe organizare și mi se pare că sistemul e prea centralizat. Sigur că e nevoie de un control de calitate. În America, acest control de calitate se realizează prin reciprocitatea universităților. Există organizații care, odată la 10 ani, fac un control general, un bilanț despre atingerea obiectivelor. Nu există propriu -zis un control al Ministerului Învățămîntului.

R.: Dar la noi universitățile sunt parțial dependente financiar de Ministerul Educației.

V.N.: Vedeți!? În America, tocmai pentru că țara este foarte mare, e un sistem federal, există, pe lîngă universitățile particulare, universități de stat care sunt însă ale statului respectiv: Indiana , California. De obicei, sunt bine dotate și bugetar sprijinite de statul respectiv. Intervine și guvernul central, dar mai mult prin proiecte, prin burse,  cîteva lucruri de felul acesta. Să zicem că îi preocupă anumite chestiuni legate de fizică sau astronautică, atunci dau niște fonduri pentru ca universitățile să facă cercetări în această direcție.

R.: Ați pomenit de cercetare. Cît de importantă este pentru sistemul univeristar american?

V.N.: Joacă un rol foarte mare. Și mereu există discuții și dispute: ce să fie mai importantă, predarea sau cercetarea? Discuțiile continuă de multe decenii. Avantajul sistemului american este diversitatea sa formidabilă. Există, clar, anumite universități în care cerectarea joacă un rol decisiv, dar există și universități mari care merg numai pînă la masterat, nu merg pînă la doctorat. Iar acolo, accentul cade mai mult pe predare, decît pe cercetare.

R.:Ați avut studenți români la Universitatea la care predați? Cum sunt?

V.N.: Da, am avut. Sigur, la început sunt altfel, dar se adaptează destul de repede. Cei care vin, am avut eu impresia, sunt fie oameni inteligenți, foarte performativi și competitivi, fie abandonează destul de repede.

”Românii ar putea împrumuta din pragmatismul americanilor”

R.: Trăiți de aproape jumătate de veac în America: ce ar fi putut împrumuta românii din spiritul american și nu au făcut-o?

V.N.: Un anumit pragmatism. Eu nu sunt un fanatic al pragmatismului pe toată linia, dar nici nu susțin indiferența asta boierească față de pragmatic, față de utilitate, de rigoare. Totuși, nici asta nu e ceva sănătos.

R.: De multe ori au existat acuzații în România că sistemul de educație, mă refer aici în special la cel universitar, nu a reușit să se adapteze cerințelor pieții, să pună accent pe acele specializări care se cer pe piața muncii. Cum stau lucrurile în SUA?

V.N.: Și în privința asta există controverse și dezbateri acolo. Universitățile, într- adevăr, încearcă să se adapeteze cît mai îndeaproape cerințelor pieței. Pe de altă parte, marile firme,  de multe ori, spun că aceste eforturi nu sunt necesare. Ei spun că au nevoie de oameni care gîndesc bine, care sunt inteligenți, care sțiu lucurile de bază.  În ce privește specializarea – spun firmele – „asta le vom da noi lor, voi tot nu puteți să faceți față în acest fel”. În măsura în care, la diferite nivele, nu se merge direct spre piață, cel puțin se încearcă să se dea o anumită substanță, o anumită  coerență inteligenței în formare. Oamenii care au această coerență se pot adapta destul de rapid. Dacă nu au acest fundament al inteligenței, atunci nu o să se adapteze, chiar dacă îi transformi în ucenici.

R.: Ce nu vă place, totuși, la americani?

V.N.: E un efort acum, din partea ambelor partide, de a egaliza, de a atrage pe absolut toată lumea spre un nivel cît mai înalt: toată lumea să facă liceul sau toată lumea să facă facultate. Ori treaba nu merge așa. E un ideal frumos, dar în realitate înseamnă că, pentru o seamă de oameni, care pur și simplu nu au capacitatea necesară acestui nivel, e o pierdere de vreme. În tot acest timp, ei ar putea învăța o meserie, ar putea cîștiga mai devreme și mai bine chiar și fără un titlu universitar. Ăsta e un idealism excesiv al autorităților americane.

 

nemoianu2”Paradoxal, România e o țară exotică chiar și pentru lumea a treia”

R.: În volumul ”Tradiție și libertate” (2001), analizați noțiunea de political correctness, un termen folosit adesea și la noi, mai ales în ultima perioadă. De ce dezaprobați acest tip de gîndire?

V.N.: Pentru că mie mi se pare o variantă a stîngismului, a acestei experiențe eșuate în secolul al XX-lea. Eu consider și fascismul o formă de stîngism. Este o experiență care a avut anumite intenții nobile cîndva, la începuturile ei, dar care, viața a dovedit,  nu este folositoare. Și atunci, acest political correctness este o încercare a unor intelectuali de a salva ceva dintr-o experiență care s-a dovedit că aduce mai mult rău decît bine și, cîteodată, chiar un rău foarte mare.

R.: Ați călătorit în aproape toată lumea și ați susținut peste 100 de conferințe în diferite țări. De oriunde ați privi, cum se vede România din punct de vedere cultural?

V.N.: România nu este foarte cunoscută. Pe vremuri, în secolul al XIX-lea,  se vorbea de o societate normală, care era cea europeană sau euroatlantică și se vorbea de lumile exotice din Asia, Africa, America de Sud. Astăzi, lucrurile nu mai stau așa. Rămîn anumite țări care sunt mai puțin cunoscute. România e privită ca un loc exotic atît de către europeni, cît și de cei din lumea a treia, uneori.

 

 

Prof. univ. dr. Virgil Nemoianu deține, în prezent, catedra specială ”William J.Bayron Distinguished Professorship” la Universitatea Catolică Washington, Statele Unite ale Americii. Eseist, critic literar, filozof al culturii, Virgil Nemoianu s-a născut la 12 martie 1940 în București. Provine dintr-o familie de intelectuali și recunoaște că în copilărie, de Crăciun sau de ziua de naștere, primea drept cadou cărți. În septembrie 2010, Virgil Nemoianu a primit Ordinul Steaua României în grad de comandor, distincție ce îi fusese conferită, în urmă cu o sută de ani, și bunicului său. În 1975, s-a mutat definitv în America. A mai predat la Universitățile din București, Londra, Cambridge , Amsterdam, Cincinnati și Berkely (California).

***

„Punctul de greutate al existenței mele s-a mutat în Occident, mai exact în SUA. La început, eram nemaipomenit de interesat și însetat de informații din România. Apoi, treptat, interesele pentru situația politică și pentru situația culturală începeau să se mute în direcția cealaltă. A fost un proces foarte lent. Mai am încă rude aici și, desigur, anumiți prieteni, foști colegi, oameni de cultură. De asemenea, eu mă simt legat de trecutul istoric al României, de literatura română din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Curînd, înainte de a veni aici, citeam a doua jumătate din Odissea lui Murnu (n.r.George Murnu) cu o încîntare nemaipomenită. Eu îl socotesc pe Murnu unul dintre marii scriitori români”.

”În contextul gobalizării, ce se întîmplă la nivel intelectual?”

După ce a primit, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, distincția Doctor Honoris Causa, Virgil Nemoianu a ținut o conferință pe tema ”Un umanism globalizat? Dificultăți și posibilități”. În opinia sa, globalizarea este un fenomen obiectiv și universal al perioadei noastre. ”Degeaba încerci să i te împotrivești, pentru că, dintr-o mulțime de motive, asta e direcția spre care se merge.”  Dar – se întreabă profesorul Nemoianu – ce se întîmplă la nivel intelectual, spiritual? Se poate imagina un umanism comun, planetar? Acesta consideră că accentul, la ora actuală, se pune pe o anumită hegemonie a iluminismului secularist pornind din secolul al XVII.lea și care se impune, cumva, tuturor celorlalte culturi extra-europene, și chiar unor părți ale culturii europene însăși. Și atunci se creează conflicte, uneori violente chiar.