Exploratoarea Uca Marinescu: „Mă simt ca acasă în orice loc din lume”

Interviu de Denisa ILAŞCU

Uca Marinescu este o femeie frumoasă. Îi dai 50 de ani, deși a trecut de 70. Mai mult, abia după 50 de ani și-a început călătoriile proverbiale, care au făcut-o, printre altele, prima femeie care a atins Polul Sud și Nord pe schiuri, într-un singur an. Îi lipsesc doar cîteva destinații de pe lista de cuceriri geografice, dar se simte legată de pămîntul românesc ce-i găzduiește rădăcinile, dar și mulții prieteni adevărați.

„M-am pregătit pentru Medicină”

Reporter: Care este prima amintire din copilărie pe care o aveți?

Uca Marinescu: E o întrebare frumoasă, care nu știu dacă mi-a mai fost pusă. Aveam cred că cinci ani, cînd familia mea și prietenii lor, mari iubitori de natură, m-au luat și pe mine cu ei, undeva în zona Mădărașului, la o cabană ascunsă, într-o vale. Seara s-a făcut un foc de tabără, dar eu, fiind mică, am fost trimisă sus, la culcuș. Copil fiind, mă uitam pe geam curioasă ce fac adulții. Ce făceau… povesteau, lucru pe care mai tîrziu l-am făcut și eu. Cel mai frumos e să povestești în jurul focului de tabără. Uitîndu-mă spre ei am văzut în pădure cîte două, două, două sclipiri. Atunci m-am speriat, am fugit la ai mei, strigîndu-le că e cineva care îi ascultă. Ei s-au amuzat, dîndu-și seama că erau vietățile pădurii care veniseră, și ele, la sfat.

V-a îndrumat cineva către cariera de profesor sau cea de explorator?

Nu. După ce am terminat liceul la Tîrgu Mureș m-am pregătit pentru Medicină, pentru că tatăl meu era bolnav și ideea era să îl fac bine. Pregătirea pentru Medicină am continuat-o pînă aproape de examenul de intrare. Stînd într-un anturaj, am auzit niște tineri care povesteau de taberele lor. Am mers acasă și am spus „Tata, știi că eu totuși aș vrea să merg undeva unde se fac tabere, unde poți să fii în mijlocul naturii”. Tata a rămas puțin confuz și a spus „bine”, sperînd să mă răzgîndesc. Chemarea îmi intrase însă în minte, drept pentru care n-am mai făcut Medicina. Am rămas însă cu o înclinație spre domeniu – am făcut cultură fizică medicală, kinetoterapie, tot în ideea inițială. În momentul în care am devenit profesoară, muntele mă chema peste tot. Eram renumită și toți veneau spre mine să mergem în mijlocul naturii. Am făcut foarte multe trasee în țară; plecam în vacanța de vară și hălăduiam.

Care vă erau satisfacțiile profesionale înainte de ’89, ca antrenoare și profesoară de sport?

La acea vreme, pentru că am intrat în sportul de performanță, am format tineri competitivi, care să știe să lupte ca să fie învingători. Pregătirea era și fizică, dar mai mult psihică, ceea ce a făcut să am campioni tot timpul. Și nu se știa cum scot campionii (rîde).

Nume cunoscute?

Nu am intrat pînă la seniori, dar dintre cei tineri, am avut campioni naționali la 110 metri garduri, la aruncarea discului, la săritura în lungime.

Erau sporturi populare?

Da, dar era în perioada cînd în pregătirea tinerilor nu intraseră suplimentele energizante, să le zicem așa. Un sportiv care se pregătea pentru un campionat național a venit și mi-a spus că, în vestiar, unul dintre colegi își face injecții. Atunci mi-am dat seama că acesta va fi cursul sportului de performanță, forțarea pentru succes și am decis să nu mai fac așa ceva, ci educație fizică.

„Nu am nici măcar o scutire de impozit”

Cu ce resurse ați plecat pe drumul de explorator – resorturi psihice, dar și suport material?

Aici intrăm pe un făgaș distinct. Chemarea mea a devenit din ce în ce mai puternică și m-au ajutat faptul că nu mi-e frică, ba chiar mă simt ca acasă în orice loc din lume și felul în care mi-am împins organismul ca să obțin niște performanțe. Din punct de vedere material, a fost greu, pentru că situația era cum era în România și nu știam nici care este aportul pe care îl primesc exploratorii din alte țări. Am plecat puțin naivă în primele expediții, pentru că ei aveau de toate, iar eu aveam foarte puțin. Am demonstrat însă că, avînd puțin, reușesc la fel ca și ei. Mi-am vîndut mașina, sînt la a treia schimbare de casă, tot timpul alegînd o locuință și mai mică, pentru ca din diferența de bani să pot să călătoresc. În ultimii ani am apelat și la sponsori, pentru că fără ei nu mai aveam cum să plec. Am sponsori foarte buni, care pleacă în călătorie cu mine cu gîndul, au emoții pentru mine. Chiar acum un an sau doi unul dintre sponsori m-a întrebat, pentru că întîrziam să iau legătura cu el, „Doamna Uca, dar nu mai plecați nicăieri, ce faceți?” (amuzată de amintire)

Din partea statului aveți vreun fel de suport, în afară de titlurile onorifice primite?

Acum nu am nici măcar o scutire de impozit, deși am tot felul de titluri și decorații. Acum patru ani am primit, într-adevăr, o subvenție pentru o călătorie pe care o pregăteam pentru Polul Sud Magnetic. Am fost chemată de Guvernul care funcționa atunci, iar asta a fost o surpriză pentru mine – nu credeam că știu de existența mea, pentru că nu trebuie să știe toți ceea ce fac eu.

Bine-ar fi să se întîmple mai des astfel de surprize…

Acum, cu această așa-zisă criză, felia se imparte numai unei anumite categorii de oameni și este mai greu ca lumea să fie darnică.

Expedițiile la poli v-au făcut celebră. Cît de ușor au fost de atins?

Expediția din 2007, pentru cucerirea Polului Nord Magnetic, a fost una grea, în care m-am poticnit tot timpul de tot felul de piedici. A fost prima expediție în care am avut un card dintr-ăsta de bancă, pe care l-am primit în ideea că funcționează peste tot. În ținutul eschimoșilor (în Nord-Vestul Canadei, n.r.) n-a mers. N-aveam nici un ban și norocul a fost că aveam o fostă colegă care era în Canada. I-am dat telefon, deși nu ne văzuserăm de 40 de ani și putea să spună că nu mă cunoaște, dar a fost o prietenă foarte bună și mi-a trimis bani. Pe urmă, ultimul avion, care pleca din tabăra Resolute Bay – un avionaș mic, cu tălpici – spre țărmul Oceanului Arctic nu zbura, așa că am stat aproape patru zile pe loc. Banii începeam să mi-i consum… Puteai să iei de acolo un avion charter, care era 22000 de dolari. Chiar dacă i-aș fi avut nu i-aș fi dat. La subsolul clădirii unde stăteam era o sală de Internet și un explorator din Emiratele Arabe Unite m-a rugat să îl ajut cu un text în engleză. A aflat despre problema mea și m-a invitat să merg cu ei. Zborul ar fi costat 1500 de dolari, exact suma pe care o aveam la mine. Cînd am plecat, noaptea, pe la 2:30, aveam banii numărați, teanc de cîte o sută. Conducătorul lor s-a mirat că eu am crezut că merg în expediție cu banii după ei. Mi-a zis să-i țin ca să-i am la întoarcere și să nu uit să-mi plătesc hotelul.

„Băștinașii nu știu capitala țării lor”

După ce ați atins toți polii, primind nenumărate distincții, nu ați rămas în pană de obiective?

Polii sînt niște extreme unde sînt fercită că am ajuns. Unul dintre trofeele mele prețioase este un cui înnodat, cuiul inuit, ce ar fi trebuit să fie băgat într-o placă de gheață, dar, ca să țină, este pus într-o placă de marmură albă. Este simbolul începutului lumii, pe care l-am primit de la femeile dolgane, pentru că am fost singura femeie din expediție. Ele m-au luat, m-au îmbrățișat, m-au dus în atelierul lor unde aveau tot felul de artizanate – din blănuri, din mărgele, mi-au cîntat și mi-au oferit acest trofeu. Chemările spre polii magnetici au fost mai mult o curiozitate, și nu o performanță. În 2009, am aflat că australienii făceau o expediție către Polul Sud Magnetic, pentru că se împlineau o sută de ani de la cucerirea Polului Sud Magnetic de către australieni. Le-am scris și le-am spus că am făcut aia, aia și aia și m-au luat. Am fost cu ei pînă la stația Dumont d’Urville (francezul care a descoperit coasta Estică a Antarcticii, n.r.), unde am avut supriza să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Cu o jumătate de an înainte am făcut o ascensiune pe Mont Blanc. Franța preluase președinția Uniunii Europene și Sarkozy, de la care am primit un alt trofeu, un trandafir alb de porțelan, a declarat Vîrful Mont Blanc vîrf al Uniunii Europene. Cîte un reprezentant din fiecare țară a Uniunii Europene ne-am unit, am făcut un echipaj și am urcat pe Vîrful Mont Blanc. Franțuzoaica ce-și reprezentase țara a plecat, o lună mai tîrziu, la stația Dumont d’Urville. Am luat legătura prin radio, ea fiind șefa stației și apoi ne-am întîlnit încă o dată. Mont Blanc și Antarctica…

Ați întîlnit tot felul de oameni, organizați modern sau triburi. Ce știu ei despre români?

Nu știu nimic. Băștinașii din Orinoco, Venezuela, nu știu nici măcar capitala țării lor. Oriunde merg spun că sînt din România, se uită așa (ridică din sprîncene, a mirare), Europa, se uită așa, și atunci le desenez o hartă ca să le arăt unde sîntem noi față de ei. Ceilalți știu despre tot, sînt la curent cu tot ce se întîmplă oriunde.

Care este rolul științific al unui explorator?

Poți să descoperi lucruri care să te ducă mai departe pe calea științei. Al doilea lucru important e să nu ții pentru tine. Cînd vin de undeva, merg prin licee, facultăți, prezint fotografii, e primul lucru pe care îl fac.

Și găsiți un public interesat?

Am fost acum cîțiva ani la Facultatea de Geografie de la Universitatea București la o prelegere mai lungă. Am făcut o pauză, în care am fost invitată în biroul decanului. Beam un ceai cînd a venit un asistent, care a propus să ne mutăm, pentru că pauza a fost și pentru studenți, care nu se întorseseră în sală. În cîteva minute a revenit, zicînd că acum sala e plină și sînt și mai mulți studenți ca la început.

„Singură îmi fac strategia expediției”

Ați spus mereu că v-ați înțeles bine cu oamenii, oriunde ați mers. Vă bazați și pe ajutorul lor sau vă pregătiți dinainte tot bagajul, atunci cînd plecați în expediție?

O primă expediție este pregătirea din toate punctele de vedere a expediției în care merg: mă documentez, citesc foarte mult despre locurile respective, despre istorie, despre oameni, despre cei care-au mai fost acolo. Eu singură îmi fac strategia expediției. În general nu cer ajutorul celor de unde mă duc, mă descurc singură.

Cît a ajuns la dumneavoastră din spiritualitatea atîtor popoare întîlnite?

Spiritualitatea are două laturi – credința și dezvoltarea spiritului. Spiritualitatea am simțit-o cel mai profund la tibetani. dar nu la cei din Lhasa, ci din văile tibetane. Acolo am simțit profunzimea, importanța credinței și a evoluției spirituale. În felul acesta ei pot să cuprindă niște lucruri pe care noi nu putem să le înțelegem. Am întîlnit același lucru și în Altaiul Siberian și mongol. Se uită la tine calm, surîd, și cînd te uiți și tu îți dai seama că știu tot despre tine.

În condițiile astea, vă mențineți religia învățată de acasă?

Sînt ortodoxă, dar am înțeles ce înseamnă credința. Religia pornește din credință, față de care am încercat întotdeauna să rămîn aproape.

Cîte zile pe an călătoriți?

Înainte de a ieși la pensie aveam numărate zilele cît călătoresc, pentru că nu puteam să lipsesc de la serviciu. După aceea am rămas pe un stereotip, vacanța de vară, vacanța de primăvară. Am început să realizez că trebuie să mă orientez după anotimpuri în diferite zone și să prind perioada propice pentru a reuși să îmi desfășor expediția. Cea mai lungă expediție a fost ultima (2009-2010, timp de cinci luni, n.r.), dar restul erau de maximum șapte săptămîni, pentru că adun atîtea cunoștințe că simt că dau pe dinafară și nu mai au loc altele să vină. Apare și al doilea lucru, dorul de acasă. E ca și cum ceva mă atrage, nu mai rezist. Cînd am plecat din Iran și mai aveam de făcut o parte din Africa și Madagascarul mi-am făcut un răboj pe care tăiam liniile ca să văd cît mai am ca s-ajung acasă.

Și ce vă așteaptă acasă?

M-așteaptă rădăcinile mele, pămîntul, sufletul românesc și prietenii mulți pe care-i am.

CV-ul Ucăi Marinescu, distincțiile obținute, fotografii și însemnări de călătorie pot fi văzute pe site-ul exploratoarei – http://ucamarinescu.ro.

By | 2016-10-12T15:31:06+00:00 1 martie 2011|Alma Mater|