(traducerea şi adaptarea, Cristian Tudor Popescu)
O relatare de Otilia IOSUB
Foto: Victoraş STOIAN
Este cinefil, încă dinainte de gazetărie şi pasiunea pentru SF. De acest lucru s-a putut convinge audienţa aflată marţi, 16 martie, în Aula Magna „Mihai Eminescu”, la întîlnirea cu personajul Cristian Tudor Popescu.
Acesta a decriptat, în conferinţa intitulată „Despre propagandă şi manipulare în filmul românesc”, cîteva dintre mijloacele de spălare a creierului, utilizate în anii ’50.
„Soarta tristă a cinematografului românesc este ca aceea a copiilor care iau virusul HIV”
Silviu Lupescu, directorul Polirom, şi Emil Hurezeanu, „coleg de cablaj” al lui Cristian Tudor Popescu, i-au oferit acestuia un intro laudativ. În vreme ce Lupescu l-a considerat „unul dintre cei mai îndrăgiţi şi mai citiţi jurnalişti din România” şi „creator de şcoală”, Emil Hurezeanu i-a accentuat puterea şi influenţa: „Dacă vrea să distrugă, distruge. Din păcate, aproape pe oricine şi în orice situaţie”, precum şi spiritul îndrăzneţ care „se plimbă încolo şi încoace pe o muchie”, pe care „îl citeşti, îl asculţi şi îşi ajunge; te sperii pentru multă vreme”.
Ca răspuns, Cristian Tudor Popescu a mărturisit că „în ultimii doi ani am petrecut mai mult timp cu Hurezeanu decît cu o femeie”, declarînd că, după o asemenea prezentare, „de bun simţ ar fi să mor”. Registrul amuzant s-a păstrat şi pe durata discuţiei, un fel de „haz de necaz”, pricinuit probabil şi de vîrsta mult prea mică a multora dintre spectatori, prea tineri poate să înţeleagă gravitatea mesajelor din spatele peliculelor alb-negru.
Comparînd dezvoltarea cinematografiei româneşti în perioada 1949-1989 cu destinul unui copil infestat cu SIDA încă din pîntecele mamei, jurnalistul a dezvăluit principalele „bube” apărute pe faţa filmelor româneşti, cîteva dintre principiile „injectării” prin intermediul acestora a manipulării şi propagandei. „Soarta tristă a cinematografului românesc de după 1949 este ca aceea a copiilor care iau virusul HIV prin placentă. Manipularea şi propaganda politice comuniste au infestat cinematograful românesc din viaţa intrauterină, apoi viaţa lui s-a desfăşurat ca viaţa unui copil bolnav, pentru care fiecare etapă a vieţii era însoţită de manifestările bolii”.
Cele dintîi principii au avut ca suport cîteva secvenţe din filmul „Răsună valea”, din 1949. Pentru cei mai tineri, pentru care aceste metode propagandistice par „tembele, primitive şi neconvingătoare”, sau pe care nu le-ar fi trecut prin gînd să le folosească, Cristian Tudor Popescu a formulat una din regulile de aur după care funcţiona fabricarea şi transmiterea manipulării şi propagandei: „Concediaţi-vă bunul simţ, simţul artisitic, ruşinea; lucrurile cît mai groase, cît mai apăsate, la limita grotesului sînt şi cele mai eficiente pentru publicul ţintă”. Alte sugestii desprinse din cele cîteva minute de peliculă au fost că, în concepţia comunistă, „bancherii nu muncesc, de muncit muncesc «ţărănoii»” şi că omul muncitor nu poate fi bine îmbrăcat, „omul cu costum este duşman”. Jurnalistul a exemplificat chiar reverberarea acestui principiu la cîţiva zeci de ani după prima sa apariţie: „Este vorba de criteriul exclusiv al costumului – în 1990, în Piaţa Universităţii, unde domnii mineri, sosiţi să planteze flori, au bătut cu sălbaticie diverse persoane, după nişte criterii: fusta scurtă, ochelarii, pletele şi blugii; în ’90 blugii însemnau încă imperialism, capitalism. În anul 2008, cînd şeful statului s-a dus la inundaţii, primarul din localitate s-a îmbrăcat şi el cu costumul ăl bun, ca să-l onoreze pe domnu’ preşedinte. Cînd l-a vazut, domnu’ preşedinte, care fireşte era cu nişte cizme pline de noroi, l-a privit ca pe un melc de grădină: «Cînd te văd că umbli îmbrăcat la costum, îmi vine să dau cu tine de pămînt» Poate omul ăla venea de la o înmormîntare; nici o întrebare, nici o investigaţie, acelaşi mecanism.”
„Acel om care nu crede în valorile comunismului trebuie să aibă ceva monstruos”
Un alt exemplu de origine a unor „malformaţii mostruoase” a deceniilor ce aveau să urmeze a fost oferit de o secvenţă în care comuniştii anulează orice calcul matematic, ştiinţific cu privire la realizarea unei construcţii. „Vom termina construcţia în 7 luni, şi nu în 7 ani, pentru că aşa vrea partidul”, a fost mesajul desluşit, completat de o experienţă personală a tatălui lui Tudor Popescu: „Tatăl meu lucra la pasajul Muncii, din Bucureşti, o zonă freatică, cu infiltraţii, iar Nicolae Ceauşescu trebuia să inaugureze pasajul pe 1 mai. Au inventat un maglavais cu care au astupat toate găurile prin care ţîşnea apa, cît să ţină cîtă vreme trecea tovarăşul să le vadă. După care toată lumea a trecut la pompe, pentru că, după ce a plecat Ceauşescu, pasajul s-a umplut de apă.”
Comicul situaţiilor a fost recunoscut, la rîndul său, ca o nouă metodă de manipulare, deoarece „o modalitate foarte eficientă de a transmite insidios nişte lucruri foarte grave şi cu consecinţe pe termen lung este «să ne rîdem», să îi creezi receptorului starea de disponibilitatea pe care o dă comedia. Starea de rîs este un deschisă şi cînd eşti deschis, intră în tine tot felul de lucruri mai puţin sub controlul tău şi după aceea ce trezeşti, după un timp, că faci nişte lucruri fără să îţi dai seama cînd ai fost manipulat; în felul ăsta, culmea!, la o comedie aparent inofensivă”
Pe lîngă „stigmatul” costumului, Cristian Tudor Popescu a identificat, in peliculele din timpul comunismului şi alte cîteva caracteristici ale „duşmanului poporului”: „Vom vedea, pînă în anii ’57-’58, că întotdeaua duşmanul este alcoolic, are nişte frustrări sexuale, umblă după tovarăşe în mod neprincipial şi este întotdeauna înarmat cu cuţit!”. Astfel de duşmani sînt, aşa cum a mai observat jurnalistul, mai mereu condamnaţi doar pe baza declaraţiilor, fără o judecată şi fără instanţă, fiind prezentaţi „securităţii poporului.” Concluzia: „O persoană care nu crede în comunism, care nu e ataşată comunismului, nu poate fi o persoană normală, cinstită, obişnuită. Cu siguranţă, acel om care nu crede în valorile comunismului trebuie să aibă ceva monstruos.” Mai mult, Popescu este de părere că rămăşiţe din acest mod de gîndire s-au exprimat şi la alegerea lui Ion Iliescu: „Am auzit acest strigăt în 1990: «Iliescu, te votăm, te votăm cu toţii, ca să moară de necaz leneşii şi hoţii». Deci, toate persoanele care nu îl votau nu puteau să fie decît leneşi şi hoţi.”
Din punct de vedere al tehnicii, au fost reliefate alte două principii des folosite în propaganda cinematografică, elemente care accentuau necesitatea de control dusă la extrem: camera care nu se apropia niciodată de chipul actorilor, pentru că puteau fi astfel reliefate trăsături greu de controlat, care să exprime mult mai mult decît ar fi permis cenzura şi faptul ca nu era acceptat nici un moment de linişte. În lipsa replicilor, trebuiau să existe zgomote industriale sau muzica filarmonicii. „În anii aceia, un personaj care stă şi se uită, care nu face nimic, era caz de arestare a întregii echipe de realizatori ai filmului pentru că tăcerea se putea umple cu orice ca interpretare”
„În 1954, pentru faptul că treceai pe partea greşită a străzii, ajungeai la Canal”
În cele din urmă, Cristian Tudor Popescu a oferit şi exemplul unui aparent „,moment de miracol” într-o secvenţă din „Directorul nostru”, film din 1954, în care muncitorii unei fabrici se revoltă împotriva primelor inutile, o adevărată „mită”, primite de fiecare în parte, fără excepţie. Este un miracol, pentru că „în 1954, pentru faptul că treceai pe partea greşită a străzii, ajungeai la Canal. Dar o şedinţă scăpată de sub control…. Din punct de vedere propagandistic, politic, să arăţi o masă de tovarăşi care înapoiază cu toţii mita direcţiunii, era de neimaginat”. În plus, cu „o îndrăzeală extraordinară”, sînt prezentate gîndurile unuia dintre muncitori care, dacă prima este mare, vrea să fugă de la muncă „să îşi cumpere un porc” iar peretele din spatele prezidiului este gol, lipsit de celebrele portrete ale conducătorilor.
Deşi astfel de detalii păreau scăpări ale vigilentei cenzuri, Cristian Tudor Popescu a desluşit acest „miracol”. Era vorba despre una dintre „supapele” servite publicului inocent, care „ofereau iluzia scăpării”. „Sistemul îşi proiecta, în mod deliberat, nişte filme care ajungeau la un grad de distanţare de discursul oficial care aducea lumea în săli. Fiecare dintre aceste filme oferea iluzia scăpării la lărgime”, a încheiat Cristian Tudor Popescu.
Probabil că înainte de această dezbatere, puţini ştiau că Popescu este şi profesor la Facultatea de Film a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, unde predă „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”. Acum, am înţeles cu toţii de ce.
