În toamna anului 1916, Iașul devenea loc de refugiu pentru administrația centrală, gonită din București de avansarea războiului. Cu 75.000 de locuitori, orașul a primit 200.000 de refugiați și un întreg aparat administrativ. Orașul a fost total nepregătit pentru a-i primi. Locuințele erau inexistente, infrastructura nu a făcut față, nu existau suficiente locuri pentru a îngriji bolnavii. Iașul a devenit un oraș militarizat. Instituțiile publice locale au găzduit birouri, servicii și departamente ale administrației centrală. Acesta a fost și cazul Universității din Iași.

În imagine: Gara din Iași primind refugiații, 1916 (colecție personală)

O parte dintre spațiile Universității din Iași au fost cedate administrației țării. Se știe cu siguranță că lucrările Senatului României s-au desfășurat în Aula Universității, cea care astăzi se numește Aula Veche, între decembrie 1916 – decembrie 1917. Se știe de asemenea că în Universitate funcționa Ministerul de Război la etaj, respectiv Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice la parter. Se pare că birourile erau în secretariatul și laboratoarele Facultății de Științe dar, în lipsa unei scheme de distribuție a sălilor din acea vreme, nu se poate spune cu certitudine locația din zilele noastre. Cel mai probabil, acestea ar fi fost în sălile din dreapta clădirii (actualmente, locația Facultății de Chimie). Au mai funcționat în Universitate: Direcția Sănătății Publice, birouri ale Ministerului Agriculturii, Cenzura Poștală, servicii ale cercetașilor și Crucii Roșii. Între anii 1916 și 1918, procesul didactic a fost întrerupt.

O clădire mai puțin cunoscută a Universității, Corpul Administrativ J, a avut și el un rol important. Acolo era casa primarului de atunci al Iașului, Gheorghe Gh. Mârzescu, numit ulterior membru al guvernului. O parte dintre ședințele de Guvern au avut loc în acea locație. Două elemente de arhitectură se păstrează de atunci: șemineul de la parter (în imagine) și scara de lemn.

Reacția comunității din Universitate la intrarea în Război nu a fost omogenă. Universitatea devenise, de câțiva ani de zile, gazda unor dezbateri extrem de aprinse pe această temă, atât prin poziționarea profesorilor, cât și prin mișcările studențești formate la vremea respectivă. Părerea majoritară înclina spre ideea intrării în Război de partea Antantei. Studenții redactau memorii, au blocat conferințe ale profesorilor care susțineau Puterile Centrale și boicotau cursurile acestora. Profesorul Constantin Stere, rectorul vremii, unul dintre cei mai înfocați susținători ai ideii intrării în Război alături de Puterile Centrale, și-a depus demisia după o serie de proteste studențești. Acel spirit al dezbaterii universitare a avut un ecou foarte puternic în toată societatea românească și a însuflețit și a antrenat întreaga intelectualitate românească în discuție.

În timpul Războiului, majoritatea profesorilor și studenților au fost înrolați în armată. Este vorba de peste 80% dintre corpul didactic, cei rămași la vatră fiind în general profesori în vârstă. Din rândul studenților, s-au înrolat peste 50% . Proporțional cu numărul lor din universitate, s-au înrolat la fel de multe fete și băieți. 

O situație specială a fost cea a corpului profesoral și a studenților de la Facultatea de Medicină, pe atunci parte a Universității, care au fost mobilizați în număr foarte mare pe linia frontului sau au fost voluntari în spitale, orfelinate etc.

În imagine: Solicitare a Ministerului de Război de a se trimite profesori și studenți în spitalele indicate 
(Depozitul Central de Arhivă, Pitești)

Nu toți profesorii au fost mobilizați în prima linie a armatei. Armata a preferat să le folosească cunoștințele pe care erau specializați. Un singur exemplu: stabilirea orei exacte era de o importanță vitală în război. Dacă un ordin trebuia îndeplinit la ora 12.15 minute pe toată linia frontului, atunci pentru toată lumea trebuia să fie foarte clar când anume este ora 12.15 minute. Serviciul Geografic al Armatei, acolo unde a fost mobilizat profesorul Mihai David, avea și acest rol.

În imagine: Principele Carol la poligonul de tragere, Copou, 1917, Muzeul Militar Național

După încheierea Războiului, administrația a lăsat un dezastru în urmă, în toate spațiile care îi găzduiseră. Universitatea a transmis numeroase memorii pentru recuperarea pagubelor.  O contabilizare a acestora arată că pereții au fost scorojiți, afumați, mobilierul distrus, mese de laborator rupte și imposibil de recuperat. Universitatea arăta aproape ca o clădire care fusese ocupată de adversarii de război, deși nu fusese cazul. Revenirea la normal a durat câțiva ani de zile.

În 1918 au început preocupări intense pentru construirea de cămine și cantine, mai ales în contextul în care sosiseră foarte mulți studenți basarabeni dornici să urmeze cursurile Universității. Aceștia au avut la dispoziție, inițial, o serie de spații în Școala secundară de fete „Oltea Doamna” (actualul Liceu „Mihai Eminescu”). Primul cămin, de fete, a fost deschis un an mai târziu și a primit numele Reginei Maria. 

În imagine: Vedere asupra Iașului (Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale)

Informațiile au fost sintetizate cu ajutorul conf.univ.dr. Ionuț Nistor, profesor al Facultății de Istorie. O expoziție intitulată „Iași – capitală de Război”, coordonată de profesorul Nistor, poate fi vizitată în Turnul de Apă al Universității. Volumul  „Iași, capitală de război” poate fi comandat de la Editura Universității. 

Text: Mădălina Cocea, Fotografii: Bogdan Panțîr