Concurs de internship în conducerea Politehnicii
10 dintre studenţii Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” Iaşi pot deveni stagiari în trei prorectorate ale instituţiei pe parcursul semestrului al doilea. Alături de experienţa şi cunoştinţele acumulate, tinerii vor primi o bursă specială de 350 lei pe lună, sumă ce poate fi oferită şi celor care beneficiază deja de bursă de studiu ori socială. „Te vei putea implica în elaborarea de materiale promoţionale pentru instituţie, organiza vizite ale unor delegaţi străini sau participa la crearea unui sistem informaţional de colaborare universitate – student. De asemenea, te vei putea ocupa de întreţinerea site-ului universităţii sau a paginii de Facebook şi vei avea ocazia să te implici în organizarea unor festivaluri, conferinţe sau târguri educaţionale. şi acestea sunt doar câteva dintre activităţi”, explică reprezentanţii Universităţii. De asemenea, la finalul internship-ului, participanţii vor primi un certificat prin care se atestă activitatea desfăşurată.
Dosarele de înscriere se depun în perioada 22 ianuarie-6 februarie, iar, după o primă selecţie, pe 16 februarie, va avea loc interviul de admitere.
Posturi de intern disponibile:
Prorectoratul de Relaţii Internaţionale şi Imagine Universitară - 2 locuri
Prorectoratul responsabil cu Probleme Studenţeşti - 3 locuri
Prorectoratul responsabil cu Informatizarea - 5 locuri
Publicație : Evenimentul
Şcoală de primăvară în Austria
Doctoranzii şi postdoctoranzii de la Universitatea „Al.I. Cuza” (UAIC) Iaşi pot participa la o sesiune de formare a competenţelor transversale – competenţe de managementul carierei – ce va avea loc în perioada 10-14 martie, în Austria. Conform calendarului de selecţie, perioada de înscriere este 26-30 ianuarie, iar evaluarea va avea loc între 2 şi 9 februarie, în ultima zi fiind programată anunţarea rezultatelor. „Costurile aferente deplasării - transport, cazare, masa etc - sunt suportate din bugetul solicitantului, anume Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pentru toţi participanţii”, anunţă reprezentanţii UAIC.
Şcoala de primăvară din Austria este organizată de Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca în cadrul proiectului „Tineri cercetători de succes – dezvoltare profesională în contextul interdisciplinar şi internaţional”, în care UAIC este partener. Astfel, numărul de locuri alocat universităţii ieşene este limitat la două pentru doctoranzi şi, respectiv, unul pentru postdoctoranzi.
Publicație: Evenimentul
INTERVIU Prof. Univ. Dr. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade: „În facultate, Tudor Vianu m-a scos din depresie“
Pe mentorul, profesorul şi apoi colegul Tudor Vianu, Sorin Alexandrescu, directorul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), l-a cunoscut într-un moment descuranjant, dar cu final fericit. Nepotul de soră al lui Mircea Eliade vorbeşte despre oamenii mari cunoscuţi în faţa catedrei, ca Alexandru Rosetti şi George Călinescu, dar şi despre experienţa sa din spatele acesteia, ca profesor de română la Universitatea din Amsterdam.
Sorin Alexandrescu (77 de ani) este un om norocos. O spune şi el, ferm, dar şi mirat cum de istoria a fost de multe ori de partea lui. Faptele: a crescut într-o familie erudită, dar modestă, având un unchi considerat, pe atunci, „duşman al poporului român“, exilat în Franţa: Mircea Eliade! Cu un nume aşa greu în dosar, a reuşit totuşi să treacă, o vreme, de ochiul Securităţii, pentru a-şi termina studiile – această mare reuşită din vremea comunismului. Simpatizat de profesorii săi, Tudor Vianu şi Alexandru Rosetti, dorit de cei de la Universitatea din Amsterdam, Sorin Alexandrescu a adăugat realizări mari la experienţa profesională din CV, încă din primii ani. Nu a defilat niciodată nici cu diploma de nota 10 din liceu, nici cu un interviu făcut pentru o publicaţie olandeză, înainte de Revoluţia din 1989, cu regele Mihai, la un ceai preparat chiar de Maiestate. Şi totuşi. Cu înghiţituri dese din paharul de plastic plin cu apă, stânjenit şi modest, Sorin Alexandrescu povesteşte despre cum şi-a făcut singur norocul, într-o Românie dominată politic, apoi despre cum a trăit jumătate din viaţă în exil, în Olanda, unde a predat limba română la una dintre cele mai prestigioase universităţi. Şi, în final, fără înecăciuni, despre reîntoarcerea acasă.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi nepotul lui Mircea Eliade. A fost legătura de sânge o influenţă pentru profesia dumneavoastră de critic literar şi profesor de semiotică? Sorin Alexandrescu: Pot spune că e parţial adevărat. În sensul că de mic mi-au fost puse cărţi în braţe ca să le citesc. Şi mie îmi plăcea foarte mult să citesc – citeam tot ce prindeam. Pe de altă parte, am crescut şi într-o perioadă în care viaţa socială era extrem de redusă: ori alegeai să faci sport, ori să stai în casă ca să citeşti. Poate mai ieşeam la cofetărie cu o fată, dar şi acolo, adesea, stăteam la coadă pentru o prăjitură. Aşa că lectura era modul meu de a-mi petrece timpul.
Cine vă punea cărţile în braţe? Mama m-a îndrumat spre lectură şi tot ea m-a învăţat să citesc în engleză şi în franceză, limbile străine pe care le cunoştea. De vorbit, se descurca mai greu, dar de citit, ştia bine. Ţin minte că primele cărţi pe care le-am citit în engleză, din biblioteca mamei, au fost cele ale lui Oscar Wilde, pentru că, pentru un începător ca mine, operele lui Wilde sunt scrise într-o engleză relativ simplă.
„Nu aveam mâncare pentru trei persoane“
Aţi copilărit în cea mai cruntă perioadă a regimului comunist.Erau deschişi părinţii dumneavoastră să vă explice situaţia politică de atunci? Dimpotrivă. Politica părinţilor mei şi a multora de atunci era să-şi ferească copiii de astfel de discuţii. Într-un fel, a fost bine, pentru că am crescut fără temeri. Pe de altă parte, eu singur observam unele lucruri. De exemplu, tatăl meu era magistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Odată cu reforma lui Lucreţiu Pătrăşcanu din ’47, a spus hotărât că iese din Justiţie, fiindcă nu voia să facă parte din regim şi să devină un pion al partidului. Şi de atunci a ocupat tot felul de posturi care erau prost plătite, de unde el venea deprimat şi obosit. Nu ştiam ce anume făcea, dar realizam că situaţia era foarte neplăcută. În plus, seara, numai eu mâncam la masă. Părinţii meu sorbeau doar câte-un ceai. Îmi spuneau că lor nu le era foame, că mâncaseră la prânz, când, de fapt, nu aveam mâncare pentru trei persoane. Am înţeles asta mult mai târziu.
Sorin Alexandrescu, Christinel şi Mircea Eliade, înghesuiţi într-o oglindă FOTO Arhivă personală Ce ştiaţi despre unchiul Eliade, fratele mamei dumneavoastră? În vremea aceea, era mai bine să te fereşti să pronunţi numele „Eliade“. Mama a fost mereu o persoană foarte rezervată şi discretă. Nu mi-a spus niciodată că Mircea a fost închis sau despre problemele sale referitoare la opţiunile lui politice. Am aflat mai târziu din memoriile lui. Cred că în felul acesta a vrut să mă protejeze. Ştiam mai degrabă de cărţile lui Mircea decât poveşti despre unchiul meu. Aveam să le descopăr când eu aveam 30 de ani şi el 60, atunci când ne-am întâlnit prima oară, în Italia.
Christinel şi Mircea Eliade, alături de Sorin Alexandresscu (jos) şi de porumbeii din Veneţia FOTO Arhivă personală Mircea Eliade povesteşte, în memoriile sale, de o altă primă întâlnire, când aveaţi 5 ani. V-a numit „micul soldăţel“... (Râde) Dar de care eu nu-mi amintesc deloc. Se pare că, atunci când m-a văzut, purtam nişte haine milităreşti.
Ironia bunicii Jana
Dacă mama dumneavoastră şi, indirect, unchiul Eliade, v-au îndrumat către literatură, aveaţi şi la şcoală un profesor care să vă inspire? Eram impresionat de profesorul meu de limba română de la liceul „Mihai Viteazul“ (n.r. – din Bucureşti). Nu pentru că ar fi fost un savant – nici nu ştiu dacă era – ci pentru că vorbea foarte frumos despre literatura română. Transmitea o emoţie aparte atunci când povestea despre scriitorii români – de la Sadoveanu la Eminescu. De altfel, lui îi datorez şi opţiunea de a urma Facultatea de Filologie. Şi mai eram influenţat, să spun aşa, de bunica Jana, mama lui Mircea Eliade şi a mamei mele. Bunica Jana era o excelentă povestitoare, dar nu în sensul că spunea poveşti lungi, ci pentru că aveau miez şi umor. Stăpânea foarte bine limba română, aceea neaoşă, făcea jocuri de cuvinte şi, după două-trei fraze în care povestea ceva, trântea şi o ironie, de izbucneam cu toţii în râs.
„M-au considerat cam tăntălău“
Pentru un tânăr pasionat de lectură, pare previzibilă alegerea de a studia la Facultatea de Filologie. Aveaţi, totuşi, şi alte opţiuni în minte? Am stat puţin pe gânduri pentru că, atunci când am terminat liceul, s-a dat o lege astfel încât cei care absolveau cu nota 10 puteau să intre, fără examen, la orice facultate.
Şi aţi fost un licean de nota 10?! Adică ad litteram. Da, am avut media generală 10. Aşa încât puteam să îmi aleg orice facultate. Era, pe atunci, o mare bătaie pe locurile de la Medicină sau Inginerie. Cu ultima nu prea aveam eu nicio legătură, dar exista o şansă să devin medic. Cu toate acestea, eu mi-am ales Filologie, ceea ce a stârnit o uimire generală şi m-au considerat cam tăntălău. „Când poţi să devii medic, unde sunt 30 de candidaţi pe un loc, şi unde poţi să intri fără examen, tu te duci la Literatură?!“, se mirau unii. Dar părinţii mei m-au încurajat să-mi aleg ce-mi doresc. Şi aşa am făcut.
„George Călinescu? L-am cunoscut, nu mă atrăgea stilul lui“
La facultate, l-aţi avut profesor pe Tudor Vianu. I-aţi fost chiar asistent apoi. Cum v-a remarcat? Mi-a fost profesor în anul III, mi-l amintesc perfect din spatele catedrei din amfiteatrul Odobescu. Cum m-a remarcat, întâmplător sau nu, e un moment dramatic. M-am îmbolnăvit de hepatită şi, pe atunci, exista posibilitatea să fii spitalizat la domiciliu. Stăteam acasă şi ştiu că am avut o criză de depresie, nici nu mai ştiu de ce, dar, oricum, nu era din cauza bolii. Ceva gânduri adolescentine. Nu ştiu ce mi-a venit şi i-am scris lui Tudor Vianu o scrisoare. A doua zi, cu o rapiditate fantastică, m-a sunat să mă întrebe ce se întâmplă cu mine. Nici nu cred că mă cunoştea foarte bine de la curs, dar probabil că s-a îngrijorat. În fine, ani mai târziu, m-a surprins să regăsesc scrisoarea redactată într-o carte de corespondenţe păstrate de Tudor Vianu, publicată de nepotul lui, Vlad Alexandrescu.
„L-am degradat pe tata cât am putut“
Aţi devenit apropiaţi după acest episod? Cel puţin mi-a trecut mie depresia. (râde) Sigur că, după aceea, am mers la diverse cursuri de-ale lui. Ţin minte că unul dintre ele era joia, de la 18.00 la 20.00. Împreună cu alţi doi-trei colegi de-ai mei, rămâneam la urmă şi-l întovărăşeam. Lui Vianu îi plăcea să meargă pe jos până acasă, undeva prin Piaţa Gemeni. Un drum pe care, de regulă, îl parcurgi într-o jumătate de oră, noi îl făceam în două-trei ore. Şi el vorbea încontinuu! Mai puneam şi noi câte o întrebare şi el avea obiceiul ca, la 5-10 metri, să se întoarcă spre mine şi să mă întrebe: „Aşa e, dragă Sorine?“. Îl aprobam, desigur. Bunele lui intenţii mi-au mai fost confirmate încă o dată, la finalul facultăţii, când a vrut să mă cheme la catedră, chiar şi după ce i-am mărturisit despre greşeala mea intenţionată din dosar.
Despre ce este vorba? Cât am fost la şcoală şi ulterior, la Facultatea de Filologie, nu mi-am declarat rudenia cu Mircea Eliade. Am ascuns acest detaliu în dosar. Am convenit în familie şi am crezut, în felul acesta, că voi fi protejat. Mama se căsătorise, purta numele tatălui, Alexandrescu, şi speram că nu va fi un pericol. La fel, nu puteam să spun că tata fost magistrat la Înalta Curte de Justiţie. Aş fi fost sigur dat afară, aşa că am spus că a fost grefier, considerat probabil un prăpădit care plimba dosarele. L-am degradat pe tata cât am putut. (râde)
„S-ar putea să vă fac rău şi nu vreau“
În tinereţe, fericit, purtând o cămaşă colorată, în studio-ul unui radio FOTO Arhivă personală Cum a reacţionat Tudor Vianu când a aflat că sunteţi nepotul lui Eliade? I-am cerut o întrevedere după ce m-am frământat într-una cum să procedez. M-am dus la el şi i-am spus: „Domnule profesor, am venit să vă spun ceva, pentru că s-ar putea să vă fac un rău şi nu vreau. Eu sunt nepotul lui Mircea Eliade, dar n-am declarat niciunde acest lucru“. I-am explicat mai multe atunci. Şi el mi-a zis: „Dragă Sorine, tu astăzi n-ai fost la mine şi eu nu ştiu nimic“. Şi-a luat acest risc. El putea să spună despre identitatea mea, dar s-a arătat solidar cu mine.
După facultate, aţi lucrat o vreme şi cu George Călinescu. Cum v-aţi înţeles cu el? Era diferit de Vianu? Am lucrat, la cererea mea, la Institutul de Istorie Literară al Academiei Române, unde George Călinescu era director. Am vrut să-i cunosc pe amândoi – şi pe Vianu, şi pe Călinescu – şi l-am ales fără să clipesc, după şase luni de muncă, pe Vianu. George Călinescu a fost un critic literar profesionist, Tudor Vianu, nu – el era specializat pe estetică şi apoi pe stilistică, care a devenit şi specializarea mea. Înainte să lucrez la Institut, îl suspectam pe Călinescu de un anumit cabotinaj. Felul în care vorbea şi gesticula – lucruri care amuzau publicul – îi dădeau o anumită postură care mie mi se părea ridicolă. În plus, nu se punea problema să aibă un dialog cu oamenii, să accepte alte păreri.
Cum adică? Eram vreo 20-25 de oameni angajaţi şi ne întâlneam cu Călinescu în fiecare sâmbătă. El întreba aşa, vag: „Ce-ai mai scris tu, Popescu? Dar tu, Alexandrescu?“. Spuneam fiecare două vorbe şi pe urmă prelua el discuţia şi vorbea două ore încontinuu. Iar observaţiile lui despre literatură erau adesea extrem de personale. Pe mine mă atrăgea exact opusul – o analiză obiectivă şi mai puţin personală, pe care am găsit-o la Vianu. Vianu era extrem de plăcut în conversaţie. Dacă pe Călinescu îl ascultau mulţi oameni, mediocri chiar, cu gurile căscate, în jurul lui Vianu am întâlnit oameni de foarte bună calitate: Zoe Dumitrescu Buşulenga, Matei Călinescu, Edgar Pappu, care era conferenţiar al facultăţii.
Rosetti vorbea în „romceză“
Care era atmosfera de la facultate? Aţi simţit vreo presiune politică? Am fost un om norocos. În perioada cât am fost la facultate, pe lângă Vianu, eram apropiat şi de Alexandru Rosetti. Ei doi şi Mihai Pop, celebrul folclorist, au format un cerc de studii de Stilistică şi Poetică al Facultăţii de Litere din Bucureşti şi se făceau lucruri care pe atunci erau extrem de moderne. Am aderat imediat la acest centru şi eram aşa de entuziast că am devenit în scurt timp secretarul asociaţiei. Apoi, când urma să devin asistent la catedra de literatură comparată, Rosetti, care era decan al facultăţii, m-a ajutat să intru fără să devin membru de partid. Mi-a făcut un bine nemaipomenit. A fost ca un salvator, ţinând cont de dosarul meu „pătat“. Cu toate că nu mi-a plăcut deloc lingvistica, disciplina lui...
I-aţi mărturisit asta? Da! Era chiar o situaţie ciudată, pentru că prima mea soţie, Alex, era chiar lingvistă şi fostă studentă de-a lui. Când ei doi se întâlneau, discutau despre lingvistică, mai ales fonetică, iar când mă invita pe mine la masă, vorbea numai despre literatură, despre artă şi îmi povestea multe lucruri din tinereţea lui interbelică. Aşa am descoperit că omul acesta care ne preda nişte lecţii de lingvistică – după gustul meu, foarte plicticoase – era un mare iubitor de artă şi de literatură, cunoscuse o mulţime de oameni, inclusiv pe marii comunişti. Şi era contrariul lui Vianu: mereu hazos, foarte ironic şi vorbea când în franceză, când în română. El, care stăpânea româna uluitor de bine, care scrisese „Istoria limbii române“, era foarte franţuzit. Şi nu se sfia deloc! Ştiu că mă striga Sorin cu acel „r“ specific francezilor. Spunea: „Soran“. (râde)
„Am predat româna 32 de ani la Universitatea din Amsterdam“
Cum v-aţi hotărât să plecaţi în Olanda? Am fost invitat de un francez care ţinea cursuri la Universitatea din Amsterdam, Paul Zumthor, şeful departamentului de Franceză-Română, pe care îl cunoscusem întâmplător la un congres. El se ocupa şi de semiotica studiilor medievale, o combinaţie unică în lume. Eu ştiam doar semiotică de texte moderne. Orişicum, m-a invitat să ţin cursuri de limba română la Universitate. Ulterior, programul meu s-a tot prelungit până când limba română a devenit ultima limbă latină romanică ce putea fi studiată în program complet, de patru ani. Atunci, Facultatea de Litere din Amsterdam avea renumele că preda absolut toate limbile din Europa, în mod egal. Acelaşi program şi pentru greacă, şi pentru franceză, de pildă. Şi predam pentru grupuri de 10-12 studenţi această „limbă mică“, aşa cum spuneau ei. Nu pentru că n-ar avea valoare, ci pentru că e vorbită de puţini oameni. Şi până în 2002, când am ieşit la pensie, am predat româna în Olanda.
„În mine, s-a născut o dublă fidelitate“
Vă gândeaţi să plecaţi din România definitiv? Încă de la început, m-am gândit să plec pentru un an-doi şi să mă întorc. Ar fi trebuit să plec în 1967, însă nu primeam acordul de plecare. Atunci am primit şi o scrisoare de la Paul Zumthor care îmi spunea că regretă că sunt bolnav şi nu mai puteam veni la Amsterdam. Eram surprins. Eu nu-i trimisesem nicio scrisoare şi eram perfect sănătos! Şi doi ani de zile mi-au tot refuzat cererea.
Publicație: Adevărul
|
