Nume grele pe listele electorale de la UMF. Doar doi candidaţi la fotoliul de rector
S-a finalizat înscrierea candidaţilor pe listele electorale de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi, pentru alegerile care au loc la toate nivelurile structurilor de conducere în perioada următoare. Deşi nu s-a atins recordul din urmă cu patru ani, când au fost aproape 400 de candidaţi pentru toate funcţiile, şi anul acesta este un număr impresionant de persoane care şi-au depus dosarele aferente.
Pentru funcţia de rector, aşa cum se preconizase anterior, va fi o cursă în doi între Viorel Scripcariu, rectorul în exerciţiu, şi Norina Forna, actualul decan al Facultăţii de Medicină Dentară.
În ceea ce priveşte senatorii, multe nume grele din medicină se află pe listele celor înscrişi. Între cei 56 care vor să decidă viitorul universităţii se numără şi Adrian Covic, actual prorector, Vladimir Poroch, Florin Mitu, Octavian Petriş, Laura Solovăstru Gheucă, Ioana Grigoraş, Cristian Lupaşcu, Vasile Timofte, Grigore Tinică, Diana Cimpoeşu, Paul-Dan Sîrbu sau Dragoş Nemescu. În rândul pretendenţilor la fotoliul de senator se află şi doi foşti candidaţi la rector în mandatul anterior - Radu Iliescu şi Luminiţa Smaranda Iancu, în timp ce două nume sunt cu adevărat surprinzătoare. Două persoane apropiate de fosta conducere a universităţii, influente pe partea administrativă, care au obţinut între timp şi funcţii didactice, şi-au depus anul acesta dosarul pentru a deveni membri ai Senatului - Ioan Adrian Ciureanu şi Daniela Druguş, fost director general administrativ. În total, în Senatul UMF sunt 41 de locuri ce pot fi ocupate de cadrele didactice şi 14 de studenţi, deci concurenţa nu este foarte mare.
Un număr mai mare de candidaturi a fost depus la membrii consiliilor de facultăţi şi directori de departamente. În continuare, calendarul curge în ritm alert - până pe 8 ianuarie, Biroul Electoral Central soluţionează eventulele contestaţii, pe 9 ianuarie se prezintă candidatura în faţa comunităţii academice, turul I de scrutin are loc pe 16 ianuarie, pentru director de departament, consiliile departamentale, ale facultăţii, Senat şi rector, rezultatele vor fi validate pe 22 ianuarie, iar pe 23 ianuarie la minister pleacă dosarul de confirmare a rectorului.
Publicație : Ziarul de Iași
Scandalul plagiatului lui Florin Iordache. Preşedintele Academiei, Ioan-Aurel Pop, îşi anunţă demisia din fruntea Consiliului de Atestare a Diplomelor
Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a declarat că se va retrage de la conducerea Consiliului de Atestare a Diplomelor (CNATDCU). Anunţul vine după ce instituţia pe care o conduce a dat un verdict de neplagiat în cazul fostului ministru al Justiţiei, Florin Iordache, iar Aurel Pop a declarat că nu ştie cine anume a semnat, în locul său, această decizie.
„Cred că un alt membru al Academiei, care are mai puţine de dus pe umerii săi, ar trebui să chivernisească această instituţie cheie pentru învăţământul din România”, a declarat Ioan-Aurel Pop pentru „Adevărul”.
Declaraţia acestuia vine după ce luni, acesta declara pentru publicaţia Newsweek că nu recunoaşte semnătura de pe documentul prin care Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) i-a dat verdict de neplagiat fostului ministru al Justiţiei Florin Iordache.
Reamintim că la sfârşitul lui decembrie 2019, CNATDCU a decis că Florin Iordache nu a plagiat şi documentul care validează decizia poartă, conform legii, numele preşedintelui CNATDCU, Ioan-Aurel Pop. Alăturat numelui lui Ioan-Aurel Pop există şi o semnătură scrisă de mână cu un pix.
Mai mult, după ce a publicat un articol pe această temă, Newsweek România a primit, în aceeaşi zi, un scurt mesaj de la preşedintele CNATDCU care a subliniat că semnătura de pe document nu îi aparţine şi că nici măcar nu a văzut vreodată actul. “Nu am avut cunoştinţă despre acel document. Eu nu recunosc acea semnătură. Personal, cred că este vorba despre un plagiat. Nu-mi amintesc să se fi discutat o asemenea decizie în prezenţa mea (de plagiat n.red.)”, a afirmat Ioan-Aurel Pop, care a precizat totuşi că în opinia sa, în cazul fostului ministru este vorba de un plagiat evident.
O instituţie fără cap, e o instituţie fără autoritate
„În esenţă, domnia sa spune că având şi funcţia de preşedinte al Academiei, nu ăşi poate îndeplini cu deplină responsabilitate şi îndatoririle de preşedinte al CNATDCU. Are sens ce spune. Însă avea sens şi acum şase luni când a fost numit. Onest ar fi fost să-şi decline atunci această numire. În orice caz, aşa cum este orgaizat, CNATDCU nu îşi îndeplineşte atribuţiile de a da nişte verdicte oneste în cazul unor oameni ajunşi în funcţii cheie. Este o teamă de a-şi asuma o responsabilitate. Este o instituţie fără cap, şi e clar că nimeni nu are curaj să lupte acolo”, este de părere sociologul Mircea Kivu.
Instituţia funcţionează pentru a muşamaliza
Expertul în Educaţia, Marian Staş este de părere că CNATDCU a ajuns să opereze pentru a muşamaliza şi tergiversa, nefiind în stare să dea verdicte obiective. „Ar fi greşit să spunem că oamenii din aceste instituţii sunt incapabili. Din contră. Soluţiile pe care le dau sunt la limita legalităţii, sunt maeştrii în a tergiversa o decizie şi de a folosi orice ambiguitate din textul legii pentru a da soluţiile dorite. Cazul recent al Comisiei ministeriale de la Spitalul Floreasca, care în mai puţin de o săptămână a efectuat un control şi a reuşit să vină public cu o serie de concluzii clare reprezintă excepţia mai degrabă decât regula în instituţiile noastre. Acest caz arată că se poate, oricât de puternic era chirurgul Beuran, el a fost demis şi neregulile de acolo aduse la cunoştiinţa opiniei publice”, a declarat acesta.
„Activitatea CNATCDU este vitală pentru integritatea învăţământului superior românesc. Un decident care cu adevărat doreşte să pună punctul pe i ar oferi o mai mare autonomie reală funcţionării Consiliului şi ar modifica reglementările în aşa fel încât din componenţa CNATCDU să facă parte şi specialişti români din universităţile străine, care au parte de recunoaştere academică internaţională”, a declarat şi Alexandru Manda, expert în Educaţie în cadrul Societăţii Academice Române.
Cum se face un doctorat „marca Florin Iordache”
Fostul ministru al Justiţiei, Florin Iordache, a obţinut titilul de doctor cu lucrarea „Impactul Corporaţiilor transnaţionale asupra proceselelor de integrare economică a României în UE” în Republica Moldova în 2007. În acel an, Florin Iordache era deputat la Bucureşti.
Potrivit Newsweek România, liderul PSD a copiat pagini întregi dintr-un interviu-fluviu pe care Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci ministru de Externe, l-a acordat imediat după intrarea în UE. Iordache nu precizează sursa şi nu foloseşte niciodată ghilimele. Mai mult, un sfert din articolele trecute în bibliografie sunt scrise de el însuşi, iar 10% sunt comunicate de presă şi rapoarte.
De asemenea, Florin Iordache a copiat din alte zece surse în lucrarea sa de doctorat, în afara pasajelor consistente pe care le-a plagiat dintr-un interviu pe care fostul ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, l-a acordat în 2007.
Florin Iordache şi-a însuşit pasaje întregi din comunicate de presă, din programul de aderare la Uniunea Europeană, dar şi din ziarele româneşti. Fostul ministrul Justiţiei preia, din aceste surse, paragrafe care depăşesc uneori întinderea unei pagini.
Florin Iordache nu mai făcuse anterior nici un fel de curs în domeniul relaţiilor economice internaţionale. Doctoratul a fost obţinut în anul 2007 la Universitatea Liberă Internaţională Moldova (instituţie privată), deşi pe atunci politicianul era deputat la Bucureşti.
Publicație : Adevărul
Mai mulţi profesori universitari şi ONG-uri cer reintroducerea Deontologiei ca disciplină obligatorie la facultăţile de comunicare
Mai mulţi profesori universitari şi organizaţii neguvernamentale au transmis o scrisoare deschisă către ARACIS, prin care cer reintroducerea Deontologiei ca disciplină obligatorie la toate facultăţile de comunicare.
Disciplina Deontologie trebuie reintrodusă în rândul materiilor obligatorii la toate facultăţile de comunicare, de stat şi private, cer peste 40 de profesori universitari şi reprezentanţi ai mai multor ONG-uri, conform edupedu.ro. Într-o scrisoare deschisă, profesorii cer agenţiei care acreditează programele de învăţământ superior – ARACIS – să îndrepte „eroarea materială” care a şters Deontologia şi Legislaţia media dintre standardele pe care universităţile de stat şi private trebuie să le îndeplinească pentru a avea facultăţi de Comunicare.
Profesorii universitari şi reprezentanţii societăţii civile anunţă că membrii Consiliului Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Bucureşti au votat deja excluderea disciplinelor Deontologie şi Drept din programa de licenţă pentru specializările Publicitate şi Comunicare şi Relaţii Publice, la propunerea decanului interimar, Silvia Branea, şi a Directorului Departamentului de Antropologie Culturală şi Comunicare, Antonio Momoc. Printre argumente: “eliminarea celor două discipline a fost cerută de studenţi”. „Solicităm ARACIS să îşi asume public protejarea valorilor democraţiei, pieţei libere şi ale statului de drept, prin reintroducerea explicită a disciplinei Deontologie în rândul disciplinelor obligatorii şi a disciplinei Legislaţie media/ Dreptul comunicării în rândul disciplinelor recomandate, pentru toate programele de comunicare publică din România”, se arată în scrisoarea deschisă.
„Cele două materii fundamentale pentru orice profesionist în comunicare publică dintr-o ţară cu democraţie şi piaţă liberă funcţionale apăreau în Standardele de calitate în 2017“, dar modificările din ultimii ani au dus la dispăriţia acestora, se arată în textul scrisorii. Paradoxal, Deontologia şi Dreptul comunicării apar în continuare în Standardele de calitate din 2019 la toate celelalte domenii coordonate de către comisia responsabilă a ARACIS (Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior), de la domeniul Asistenţă socială la cel de Ştiinţe militare“, atrag atenţia universitarii.
„Deprofesionalizarea în relaţii publice şi publicitate este primul pas în instaurarea unui regim autoritar, cu interese reduse în menţinerea transparenţei decizionale în instituţiile publice, a transparenţei afacerilor, a pieţei libere. Din păcate, istoria recentă a României a demonstrat că un regim totalitar, cum a fost regimul comunist, nu permite nici măcar existenţa profesiilor de specialist în relaţii publice şi specialist în publicitate, iar jurnaliştii sunt instrumentalizaţi în propagandă şi legitimarea puterii abuzive”, se mai arată în scrisoare.
Printre semnatari se numără profesorii şi profesoarele Emilia Şercan, Brînduşa Armanca, Dragoş Paul Aligică, Alexandru Lăzescu, Mihaela Miroiu, Sorin Psatta, Raluca-Nicoleta Radu, Mihai Coman, precum şi activişti precum Elena Calistru – Funky Citizens, Cristina Guseth – Freedom House România, Cătălin Teniţă – Geeks 4 Democracy.
Textul integral al scrisorii deschise
„Scrisoare deschisă către ARACIS
Solicităm ARACIS să îşi asume public protejarea valorilor democraţiei, pieţei libere şi ale statului de drept,
Prin reintroducerea explicită a disciplinei Deontologie în rândul disciplinelor obligatorii şi a disciplinei Legislaţie media/ Dreptul comunicării în rândul disciplinelor recomandate, pentru toate programele de comunicare publică din România.
Noi, reprezentanţi ai mediului academic, ai mediului de afaceri şi ai societăţii civile din România, cerem Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) îndreptarea unei erori materiale din documentul care stabileşte standardele domeniului Ştiinţele Comunicării pentru universităţile publice şi private din România. Necorectarea cu celeritate a acestei erori materiale poate avea consecinţe foarte grave, pe termen lung, atât pentru mediul universitar românesc, cât şi pentru statul de drept, democraţia şi piaţa liberă din ţara noastră.
Mai precis, cerem reintroducerea explicită a disciplinei Deontologie în rândul disciplinelor obligatorii şi a disciplinei Legislaţie media/ Dreptul comunicării în rândul disciplinelor recomandate, pentru toate programele de comunicare publică din România.
Cele două materii fundamentale pentru orice profesionist în comunicare publică dintr-o ţară cu democraţie şi piaţă liberă funcţionale apăreau în Standardele de calitate în 2017, sub numele Deontologie profesională şi Legislaţie în domeniul comunicării (ARACIS, 2017, pp. 13 şi 15). După revizuirile succesive din ultimii doi ani, Deontologia şi Dreptul comunicării au dispărut din lista de materii obligatorii, respectiv complementare, pentru Ştiinţele Comunicării, dar apar în continuare în Standardele de calitate ARACIS din 2019, la toate celelalte domenii coordonate de către Comisia 4 a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, de la domeniul Asistenţă socială la cel de Ştiinţe militare.
La 30 de ani de la momentul în care România a ales un drum democratic, alături de celelalte ţări cu un stat de drept, o piaţă liberă şi o democraţie funcţionale, considerăm că instituţiile statului, care asigură păstrarea calităţii actului de predare în învăţământul superior şi/ sau care au atribuţii de reglementare a învăţământului românesc trebuie să-şi asume public aceste valori. ARACIS este într-o poziţie privilegiată din acest punct de vedere, putând cere în mod explicit universităţilor publice şi private din România să pregătească specialişti în publicitate, în relaţii publice şi în jurnalism care vor proteja, în continuare, statul de drept, democraţia şi piaţa liberă, şi în viitor.
Efectele erorii materiale din documentele ARACIS au apărut deja
Vineri, 13 decembrie 2019, Consiliul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din Universitatea din Bucureşti, a votat excluderea disciplinelor Deontologie şi Drept din programa de licenţă pentru specializările Publicitate şi Comunicare şi Relaţii Publice.
Poziţiile exprimate de cei care au votat în acest fel, la propunerea decanului interimar, conf. univ. dr. Silvia Branea, şi a Directorului Departamentului de Antropologie Culturală şi Comunicare, conf. univ. dr. Antonio Momoc, au vizat următoarele aspecte: disciplinele Deontologie şi Drept nu sunt considerate fundamentale în Standardele ARACIS pentru domeniul Ştiinţelor comunicării, eliminarea celor două discipline a fost cerută de studenţi, examenul de licenţă trebuie să fie în acord cu piaţa muncii (care, în consecinţă, nu are cerinţe legate de cunoştinţe de legislaţie şi deontologie).
Practic, o eroare materială a dus la formarea percepţiei, fundamental greşite, că respectarea deontologiei şi a legislaţiei în vigoare nu este relevantă în publicitate şi relaţii publice – o percepţie falsă, fără legătură nici cu ceea ce se întâmplă în mediul profesional sau academic din România, nici cu ceea ce se întâmplă în mediul profesional sau academic din restul ţărilor cu democraţie şi piaţă liberă funcţionale.
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) este prima facultate de acest fel înfiinţată după 1989. La FJSC au fost lansate primele cursuri de jurnalism, de relaţii publice şi de publicitate şi a fost înfiinţată prima Şcoală Doctorală în Ştiinţele Comunicării din România. FJSC este principalul furnizor de specialişti de comunicare în România, de aproape trei decenii. Este foarte posibil ca fără programele de studii de jurnalism, relaţii publice şi publicitate de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, democraţia şi piaţa liberă din România să se fi dezvoltat mai greu, iar traseul european al ţării noastre ar fi fost diferit.
O poziţie publică, din interiorul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi al Universităţii din Bucureşti, în sensul deprofesionalizării în publicitate şi relaţii publice, poate avea consecinţe la nivelul întregului mediu universitar.
Deprofesionalizarea în relaţii publice şi publicitate este primul pas în instaurarea unui regim autoritar, cu interese reduse în menţinerea transparenţei decizionale în instituţiile publice, a transparenţei afacerilor, a pieţei libere. Din păcate, istoria recentă a României a demonstrat că un regim totalitar, cum a fost regimul comunist, nu permite nici măcar existenţa profesiilor de specialist în relaţii publice şi specialist în publicitate, iar jurnaliştii sunt instrumentalizaţi în propagandă şi legitimarea puterii abuzive.
Industriile de comunicare au nevoie de specialişti cu o bază solidă de deontologie şi dreptul comunicării
În România, comunicarea publică nu este reglementată numai prin intermediul Constituţiei şi al Codului Penal, ci şi prin intermediul unei legislaţii specifice (de exemplu, Codul Audiovizual, legislaţia privind publicitatea sau legislaţia privind accesul la informaţiile de interes public). În plus, toate cele trei corpuri profesionale din jurnalism, relaţii publice şi publicitate au elaborat un set clar de valori şi norme profesionale, grupate în coduri deontologice asumate explicit.
În publicitate, Consiliul Român pentru Publicitate este partenerul instituţiilor de reglementare publice în aplicarea unor standarde înalte în comunicarea comercială, reunite în Codul RAC. Consiliul Român pentru Publicitate sau Romanian Advertising Council (RAC) se autodefineşte drept „o organizaţie profesională, non-guvernamentală, non profit şi independenta. Activitatea de bază a Consiliului este autoreglementarea în publicitate.” Cu ajutorul RAC, marea majoritate a campaniilor de comunicare comercială se desfăşoară, în România, în condiţiile legii şi ale codului deontologic, autoasumat de agenţiile de publicitate.
În relaţii publice, Asociaţia Română de Relaţii Publice (ARRP) şi-a asumat în mod public susţinerea integrităţii procesionale şi a valorilor etice şi recomandă adoptarea declaraţiei de la Helsinki drept „set de standarde profesionale menite să ne definească industria.” Asociaţia Registrul Român de Lobby are, de asemenea, un cod de etică clar definit.
În jurnalism, încălcarea normelor din legislaţia audiovizuală poate duce la amenzi şi chiar la retragerea licenţei postului de radio sau de televiziune. Ani de zile, Codul deontologic unificat pentru jurnalişti a fost anexă la Contractul Colectiv de Muncă, la nivel de ramură.
Prin urmare, industriile comunicării recunosc şi susţin pregătirea universitară în domeniul deontologiei şi al legislaţiei de media. Fără aceste cunoştinţe de bază, oricărui specialist îi va fi imposibil să se integreze pe piaţa muncii.
Deontologia şi Dreptul Comunicării în mediul academic românesc
Potrivit documentelor adoptate de către Facultăţile care pregătesc specialişti în comunicare publică, şi avizate de către Senatele universităţilor publice şi particulare din România, marea majoritate îşi asumă în mod explicit pregătirea unor specialişti cu competenţe de deontologie.
Din 23 de programe de jurnalism care apar în Hotărârea de Guvern 326 din 2019, numai două (Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi şi Universitatea „Ovidius” din Constanţa) nu pun, în lista competenţelor absolvenţilor programelor de jurnalism, competenţe de abordare etică şi deontologică a situaţiilor profesionale. Toate facultăţile au, însă, un curs de Etică şi Deontologie profesională obligatoriu. Două universităţi, „Andrei Şaguna” din Constanţa şi Universitatea din Piteşti, nu au încă un supliment la diplomă pe site-ul Registrului Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior (RNCIS), şi nu au putut fi analizate.
Pentru specializarea publicitate, există numai cinci programe acreditate sau autorizate în ţară. Toate documentele publice indică obligativitatea cursurilor de Deontologie şi Drept, şi competenţe de abordare etică şi deontologică a situaţiilor profesionale. O singură universitate, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, nu are un document public în acest sens şi nu a putut fi analizată.
Cele mai multe programe universitare în ştiinţele comunicării sunt pentru specializarea Comunicare şi relaţii publice (principalul furnizor de profesionişti de comunicare pentru instituţiile publice din România). Din 32 de programe acreditate sau autorizate, patru nu prezintă explicit competenţe de deontologie, dar au cursuri obligatorii de drept şi de deontologie. Este vorba despre două programe la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, un program la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi un program la Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti. O universitate, Universitatea „Transilvania” din Braşov are un program fără nici un curs explicit de deontologie sau drept. Patru universităţi nu au un supliment la diplomă public: Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, Universitatea Ecologică din Bucureşti şi Universitatea „Sapientia” din Cluj-Napoca.
Deontologia şi cunoaşterea legislaţiei sunt esenţiale pentru orice profesie pentru care sunt pregătiţi studenţii, în orice universitate publică sau privată. Este imposibil să cerem performanţe academice din partea studenţilor, performanţe profesionale din partea licenţiaţilor, dacă nu dorim ca aceştia să cunoască reguli, norme, regulamente stabilite şi respectate de asociaţii naţionale şi internaţionale din jurnalism, relaţii publice şi publicitate.
Drept urmare, cerem Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) îndreptarea unei erori materiale din Standardele de calitate pentru domeniul Ştiinţele comunicării, prin reintroducerea explicită a disciplinei Deontologie în rândul disciplinelor obligatorii şi a disciplinei Legislaţie media/ Dreptul comunicării în rândul disciplinelor recomandate, pentru toate programele de comunicare publică din România.
Necorectarea cu celeritate a acestei erori materiale poate avea consecinţe foarte grave, pe termen lung, atât pentru mediul universitar românesc, cât şi pentru statul de drept, democraţia şi piaţa liberă din ţara noastră.
Publicație : Adevărul
Third of Cambridge University staff 'have experienced bullying'
Survey supports unions’ claims of ‘culture of bullying’ and harassment in institution
Nearly a third of staff at the University of Cambridge say they have experienced bullying and harassment in the workplace, according to an internal survey obtained by the Guardian that revealed what one union called “a culture of bullying” in parts of the institution.
Responses from 3,000 academic and non-academic staff – a quarter of Cambridge’s total workforce – found that nearly one in three had either been the victims of bullying and other forms of victimisation or had seen it directed against colleagues in the previous 18 months.
The survey found that the largest group to have suffered bullying and harassment were women and assistant staff – Cambridge’s term for non-academic support staff – while the largest group to exhibit bullying and harassment were academics.
The results are revealed as the Office for Students, the higher education regulator for England, prepares to set out new requirements for how universities handle harassment and sexual misconduct affecting students and staff, including intervention by the regulator in cases of ineffective procedures.
The Cambridge survey was jointly conducted by the university and the three main campus unions – Unite, Unison, and the University and College Union – after the unions said they were concerned about persistent levels of toxic and intimidating behaviour, including shouting, degrading comments and targeting of individuals.
Will Smith, the secretary of Unite’s Cambridge branch, said he had pushed for the survey to be carried out because he had seen no signs of it being tackled by the university’s central administration.
“We all knew that bullying and harassment was a big issue and we’ve known for years, but it wasn’t until the survey was carried out that it started to be taken seriously,” Smith said.
Smith said many academic staff often did not receive adequate management training, while the university’s sprawling, hierarchical structure made it hard to identify and discipline the worst culprits.
“It’s very difficult to discipline academics and almost impossible for them to lose their jobs except in really dire cases. I’ve been here 30 years and can’t think of anyone being dismissed – some have left but not dismissed,” Smith said.
Twenty-one percent of staff said they had been subjected to bullying or harassment, while 23% reported having witnessed such behaviour towards other staff.
More than half of those who experienced bullying and harassment said they did not report the incidents, with many believing that nothing would be done, while others said it was because they feared the perpetrator would retaliate or their careers would be affected.
A majority of those that did report incidents were not satisfied with the outcome, with some saying their complaints “were ignored, dismissed or brushed aside”.
A spokesperson for Cambridge said a larger university-wide survey also found that 11.5% of staff reported being the victims of bullying or harassment.
“The university strives at all times to provide an inclusive and supportive working environment where staff are – and feel – trusted and valued. This includes being open about issues such as bullying and harassment, listening to staff concerns and responding appropriately,” a spokesperson said.
“Work in this area is at various stages but includes the introduction of improved support services for staff, such as new dignity at work contacts and professional mediators, the delivery of culture change and inclusive leadership training, and a review of the university’s investigations process.”
The initial survey was carried out in July 2018 but was only released on the university’s internal network in 2019.
A summary of the results include comments by Stephen Toope, Cambridge’s vice-chancellor, who wrote: “To be a leading institution, we must accept that this type of behaviour has no place at Cambridge. The experiences of bullying and harassment shared by some of the staff participating in this joint survey show us, however, that we have work to do to make this a reality for all.”
Ivan Williams, Unison’s Cambridge branch chair, said: “The levels of staff who say they have witnessed or suffered bullying is deeply worrying. I would also be concerned that, due to a lack of training, many staff are not even aware that some of the treatment they have to deal with at work would be classed as bullying.
“We are happy that the vice-chancellor has committed to zero tolerance of bullying, but we look forward to the university putting forward real plans to tackle this. Increasing training for all levels of staff so they know what constitutes bullying and what is expected to resolve bullying would be a good step.”
The joint survey’s executive summary concluded: “Clearly, significant work and investment is needed to bring about lasting cultural change across the university.”
Publicație : The Guardian
In the 2020s universities need to step up as a central pillar of civil society
We need better student mental health care, fairer staff contracts – and the strength to resist the chill from on high
Higher education review of the decade? Hmm. The 2010s will be remembered by me as the age of the academic league table. Global, local, research, teaching, or knowledge exchange; official, unofficial, by newspaper or blogger. Give academics a new league table performance indicator, and we’ll go a-chasing, with all the dignity of a soap opera character at the Boxing Day sales.
And what is in store for the 2020s? Brexit planning suggests universities will be keener still to inch up every league table, thereby bolstering national and international student recruitment and easing their bank balances.
As year replaces year it is hard not to share the pessimism of the Portuguese poet Fernando Pessoa:
“Now we have another Eternity
And always the one passed away was better.”
But need the 2020s be more of the same but worse? How could we make things better? It won’t be easy, but here is my wishlist.
First, student mental health, where ever more young people are reporting problems. True, it doesn’t follow that mental health problems are getting worse, for perhaps diagnosis and reporting have accelerated. Nevertheless, most universities accept the need for more and speedier action, if only we could find and pay for the therapists.
Yet there seems less interest in whether universities cause mental health problems, and what we might do better. Which courses or programmes have the best and worst records? What do they do differently? How can we change the way we, in universities and schools, teach or assess work to reduce stress and anxiety?
The second issue is interdisciplinary research. Problems such as climate change or global inequality cannot be solved from within a single discipline. Making a valuable contribution requires painstaking acquisition of a variety of complex skills and knowledge.
Everything must be measured: how mimicking business taints universities
For a junior scholar this can be career suicide. Most universities are based on single-discipline departments and few jobs are advertised in interdisciplinary areas. We need to align university propaganda, favouring interdisciplinary work, with career incentives. Might we, perhaps, reform the undergraduate curriculum, or, heresy of heresies, rethink academic structures?
Next, early career opportunities. A particularly brutal form of competition takes place for permanent lectureships. It is not unusual to receive hundreds of applications for a starting post. Almost all will have PhDs, publications and teaching experience, and be qualified to do the job, but few will get a good position. The philosopher and historian RH Tawney referred to this situation as the tadpole conception of equality of opportunity. Almost any tadpole could grow into a frog but, as those of us who put frogspawn in jam jars as children will recall, hardly any will, and it is largely a matter of chance which few succeed. Some say we should reduce the number of PhDs; others that we should help provide good career opportunities outside academia. But we cannot continue to pretend the situation will sort itself out on its own.
Oversupply relative to demand creates the next problem: the opportunity to exploit highly qualified teaching and research staff. By this I mean the casualisation of the academic workforce by use of short-term and part-time contracts and, in the worst cases, appalling pay and conditions.Economic uncertainly has meant that universities feel the pinch and look to make savings wherever they can, so it’s understandable that it happens. This practice stinks and needs to change.
Finally, and perhaps most consequentially, the higher education sector needs to step up to accept and fulfil its role as a central pillar of civil society. As other countries know only too well, the truly significant threats to academic freedom come not from student societies protesting against a maverick speaker, but a deep chill from the top, making university leaders nervous about criticising those with actual power. UK universities need to be ready to defend not only themselves but the hard-won institutions that make a strong, relatively free university sector possible.
In sum: dear 2020s, please save us from nostalgia for the 2010s.
Publicație : The Guardian
Call for universities to stop keeping students and parents in dark on crime stats
Only four of 143 universities publish information on crime. Now, there are demands to make them
When Nigel Herring received a call at 3.30am from his daughter Lydia, a student at Salford University, he knew something was wrong. She had returned home from a night out with her housemates to find they had been burgled: one bedroom had been ransacked and all their laptops were gone.
“Hearing her panicking and crying and knowing we were two hours’ drive away made us feel so helpless,” says Herring, a bus driver and part-time firefighter, who lives near Whitby, North Yorkshire.
When Lydia started as a fresher a year ago, Herring says he felt able to relax because she needed to use a key card everywhere on campus, and security guards were very visible. Her second year was different: “When we visited the house to help her move, I did think there were a lot of trees and shrubs round it. But you’ve got to let them make their own decisions,” he says.
Now the Complete University Guide, an independent guide to UK universities, is urging the Office for Students (OfS) to consider compelling universities to collect and publish statistics on crimes, including burglary, assault and bike theft, so students and parents can make more informed choices.
Salford University is unusual in the sector because it already publishes monthly data on its crime rates – which it says are much lower than most of its competitors.
Salford’s chief security officer, Trevor Jones, himself the father of a first-year student, says security doesn’t stop at the campus gate. Students can use the emergency messaging app Callmy if they are scared anywhere in the city, which connects instantly to Jones’s control room. If they are being followed, they can shelter in a number of shops, cafes or pubs under a safe-haven scheme. Jones runs regular sessions teaching students to be streetwise and protect their homes.
“When students come back after the holidays we’ll be sending out reminders saying if you’ve got new phones or laptops for Christmas, look after them. We advise students how to look after belongings and to watch out for phone snatchers,” he says.
Privately, urban universities say any league table of crime on campus would be unfairly skewed against them. And campus-based universities argue their students are more likely to report crimes to the university in the first place, because they are aware of the security team.
The Complete University Guide sent freedom of information (FOI) requests to 143 universities asking about crime rates on campus, and how they monitor them. They found 31 universities did not collect central information about crime on campus, while 77 did – but only four said they made this information public.
Dr Bernard Kingston, chair of the CUG guide, who wants to see the OfS intervene, says: “In our discussions with universities there has been a clear view that crime data would not be actively published for fear of reputational damage. However, the same argument could be made for many other types of information about universities.”
Dr Dominique Thompson, author of a new parenting guide, How to Grow a Grown Up, and a university GP for nearly 20 years, says students need to learn quickly when they get to university – but not all do.
She points out, for example, that several student burglaries often happen in the same street in one night. “The police say this is because burglars will sit outside watching while everyone is getting ready for a night out, and then go in when they’ve seen all the houses emptying. Obviously, coming home to a door that’s been kicked in can be pretty traumatic, and students then worry the burglars will return.”
Thompson denies universities are hotbeds of crime, but says: “Students may not want to talk about security as it’s a bit frightening, but it is a conversation parents need to have.”
Although universities compile their crime data in different ways, the new FOI responses suggest real variation in crime levels across the sector. Levels of violence recorded at some universities were higher than elsewhere. For instance, the University of Essex recorded 54 acts of violence in the two years from 2016 to 2018, and both Kingston University and the University of Surrey recorded 43 acts of violence. By contrast, Bournemouth University recorded no acts of violence over those two years; Huddersfield University recorded fewer than five, and Salford recorded four incidents which it categorised as “assaults”. However, what is included may vary, with some universities including threatening behaviour or verbal assault under the category of violence.
A spokesperson for Essex says the university is open about student safety and provides support to students as well as working closely with police across its three campuses. But, she says: “We are concerned that any comparison between universities would be misleading. Comparing campus universities, often spanning hundreds of acres with large numbers of residential students, with a city-centre university, is almost meaningless.”
Kingston University says the latest police data show Kingston is one of the safest boroughs in London. “The university takes the personal safety of its students and staff very seriously.” This includes police attending the freshers’ fair to advise on safety, a 24-hour security service, and CCTV across all sites.
The University of Surrey says the safety of students and staff “is a top priority for us” and crimes are treated “extremely seriously”. “Our highly visible and approachable security team operates 24 hours a day all year, actively encourages reporting of crimes and contributes to us being recognised by students as one of the safest places to study in the UK.”
Bike theft is a big issue at many universities, reflecting a wider national problem. According to their FOI responses, Leeds University recorded 257 bike thefts between 2016 and 2018; Nottingham University recorded 242; and the University of Manchester 238.
A spokesperson for Nottingham, which publishes all its crime statistics in an annual security report, says: “We meet regularly with the local beat sergeant to discuss how we can assist in the arrest of prolific known offenders, and support the police at a time when it is facing increased pressure on resources.”
The university’s security team compiles evidence, including CCTV footage, which has contributed to 36 offenders being dealt with in the courts in the past year. But, they say, the penalties for bike theft are not a sufficient deterrent.
Manchester’s spokesperson says: “The university provides a diverse range of crime reduction services, especially in relation to cycle theft. These include a subsidised cycle lock scheme and free bike registration.”
Until now the CUG guide and others have used postcode-based police data to form a picture of how safe universities are, but critics say this pulls in unrelated crimes from the local area that have nothing to do with students and staff.
Andrew Wootton, director of ProtectEd, which accredits university security and safety services, wants universities to collect statistics on student crime victims so they can understand what is happening. But he feels pressuring them to publish is unnecessary.
“The bigger issue is how universities prevent these problems. More than two-thirds of students are under 24, so that means huge numbers of young people away from home for the first time. Universities need to make sure they are giving them the best advice and support.”
Publicație : The Guardian
« On connaît presque tous nos élèves par leur prénom » : à Albi, les défis d’une université de proximité
REPORTAGEL’Institut national universitaire Jean-François Champollion, qui accueille un public moins favorisé qu’ailleurs, mise sur sa petite taille et ses spécialisations locales pour faire réussir ses étudiants et sortir de son « assignation à résidence » tarnaise.
Albi, sa cathédrale Sainte-Cécile, son Musée Toulouse-Lautrec, son campus Champollion… Cherchez l’intrus. Il n’y en a pas. L’Institut national universitaire Jean-François Champollion (INUC) s’est imposé comme une institution dans la capitale du Tarn.
Né au début des années 1990 à Figeac (Lot) comme antenne régionale d’une université toulousaine en quête d’expansion hors de ses murs, l’institut est devenu au fil des ans une petite université à part entière, gagnant son autonomie à l’égard de son ancienne tutelle toulousaine. Depuis son nouveau statut de 2015, « Champo » délivre ses propres diplômes. Un virage majeur pour l’établissement comme pour sa ville d’accueil et ses étudiants.
Outre son statut original « d’institut universitaire », c’est l’environnement qu’il offre à ses étudiants en licence qui distingue Champollion dans le paysage universitaire français. Alors qu’il accueille un public étudiant bien moins favorisé qu’ailleurs (55 % de ses étudiants sont boursiers, contre 39 % dans les universités au niveau national), son taux de réussite en licence est supérieur à celui que simule le ministère, et qui est fonction du profil scolaire et social des inscrits dans l’établissement. Ce qui permet à celui-ci de figurer, tous les ans, dans le top 10 des universités avec la plus forte « valeur ajoutée » en licence, selon les données ministérielles. Au total, la part d’étudiants qui obtiennent leur licence en trois ou quatre ans atteint 45 %, contre 42 % au niveau national.
Sa taille humaine est clairement l’un des points forts de cette petite université de 4 000 étudiants (ses effectifs ont doublé en quinze ans), qui possède des campus à Albi, Castres et Rodez, et qui compte 76 enseignants-chercheurs. Le campus principal albigeois couvre les 7 hectares de l’ancienne caserne Lapérouse (autre gloire locale) au cœur de la ville, à un jet de bus de Sainte-Cécile. Resto U, bibliothèque, gymnase, logements étudiants, jardins partagés… Pas un bouton de guêtre ne manque à la panoplie d’université à part entière.
Tous, enseignants comme étudiants, vantent cette proximité qui favorise à la fois les contacts et la transversalité, l’esprit d’initiative et l’innovation pédagogique. Champollion en a fait son fer de lance. « Le succès de Champo, c’est sa façon de réduire le fossé entre le lycée et la fac, dit Guilhem Renoux, un ancien, natif d’Albi, aujourd’hui magistrat à Toulouse. A la fac de Toulouse, si tu ne viens pas en cours, vu la taille des amphis, personne ne s’en aperçoit. A Albi, ça se voit tout de suite. L’anonymat n’existe pas. Ça responsabilise… » Et de raconter en rigolant l’anecdote d’un de ses camarades qui « séchait tranquillement les cours à sa guise, de-ci de-là. Un jour, il s’est pointé en amphi, le prof lui a dit : “Vous êtes qui vous ? Je ne vous ai jamais vu”… »
Publicație : Le Monde
L’orientation « genrée », un horizon indépassable ?
Le système scolaire entretient l’idée que filles et garçons n’ont pas les mêmes goûts et compétences, ce qui justifierait des choix d’études supérieures différenciés.
« Le travail est sexué, les savoirs et les compétences sont sexués, donc l’orientation est sexuée. » Simple et lapidaire, l’équation est posée par la psychologue Françoise Vouillot dans un article de 2007 de la revue Travail, genre et société. Elle y décrit « l’impensé du genre » qui caractérise la recherche en psychologie de l’orientation en France, longtemps focalisée sur des déterminismes sociaux dont le genre ne faisait pas partie.
Comme si le constat était immuable, plus de dix ans plus tard, la réforme du lycée vient confirmer l’idée que les filles et les garçons n’affichent pas les mêmes ambitions scolaires. Dans leurs choix d’enseignements de spécialité en classe de 1re, elles sont ultramajoritaires au sein de la triplette humanités littérature philosophie-langues-sciences économiques et sociales (85 % contre 15 %) tandis que les garçons le sont en mathématiques-numérique-sciences informatiques-physique-chimie (87 % contre 13 %).
La suite est déjà écrite, ou presque : dans l’enseignement supérieur, on compte 28 % de femmes dans les écoles d’ingénieurs alors qu’elles sont 85 % dans les formations paramédicales et sociales. A contrario, à l’université, en 2017-2018, elles représentaient 70 % des étudiants en langues, lettres et sciences humaines. Et si leur part a légèrement progressé dans les formations scientifiques, elles n’étaient que 28 % en sciences fondamentales.
Tolérance sociale
« A chaque carrefour d’orientation, au lycée puis dans l’enseignement supérieur, les études scientifiques perdent des candidates et les genres s’affirment », résume Isabelle Colombari, inspectrice d’académie en charge de l’égalité filles-garçons à Aix-Marseille. Et même s’il existe une mixité dans toutes les professions, il n’y a de parité nulle part.
Pour un grand nombre d’élèves, de parents, d’enseignants et de psychologues de l’éducation nationale, « la division sexuée de l’orientation ne pose pas de questions car elle est vue comme l’expression normale des différences de sexe », appuie Françoise Vouillot. Conséquence, selon la chercheuse au Conservatoire national des arts et métiers (CNAM) : les différences observées bénéficient toujours d’une « tolérance sociale élevée » alors qu’une des finalités primordiales de l’éducation à l’orientation « devrait être très explicitement la disparition de ces différences/inégalités ».
A 3 ans déjà, un élève de petite section comprend que ce sont plutôt les femmes qui s’occupent des petits enfants, étant donné leur écrasante majorité parmi les personnels. « Tout ceci justifiera plus tard les choix d’orientation », décrit Isabelle Colombari. Plus tard, toute action en faveur de l’égalité menée auprès des élèves de 2de jouera un rôle dans le choix de leurs études, puis de leur futur métier.
Les enseignants n’ont pas une conscience assez grande du chemin à parcourir. Dans une école primaire de Marseille, une sociologue a filmé des professeurs affirmant ne pas avoir de biais. « On constate que les activités motrices sont davantage proposées aux garçons, les filles se voyant orientées vers des jeux calmes et recevant des compliments sur leur tenue vestimentaire », rapporte l’inspectrice d’académie.
Transgression
Déconstruire les stéréotypes prendra du temps. Professeure de lettres dans l’académie d’Amiens, Laurence Ducousso-Lacaze a interrogé ses élèves sur la notion de « force » dans le milieu professionnel. « Ils citent immédiatement le secteur du bâtiment, qu’ils perçoivent comme réservé aux hommes. Je leur dis qu’aide-soignante est aussi un métier où il faut de la force physique et que pour autant, on y trouve beaucoup plus de femmes que d’hommes », rapporte celle qui est aussi la référente académique pour l’égalité filles-garçons. Avec un monde du travail aussi genré, « il est difficile de demander à des garçons ou à des filles d’oser aller à contre-courant car ils le vivent comme une véritable transgression », souligne-t-elle.
Conditions premières des choix d’orientation, la confiance en soi et le sentiment de compétence diffèrent entre garçons et filles. Christine Morin-Messabel, professeure en psychologie sociale à l’université Lumière-Lyon-II, a observé que face à un exercice présenté comme de la géométrie, les filles réussissent autant que les garçons tout en trouvant l’exercice plus difficile qu’eux. De plus, « l’autoestimation de réussite peut être plus faible chez les filles même si elles ont aussi bien réussi que les garçons ».
A Gannat, dans l’Allier, les lignes ont commencé à bouger après la publication dans le journal La Montagne d’un article mettant en exergue la réussite d’une jeune fille en bac pro maintenance des matériels agricoles, au lycée Gustave-Eiffel. « Aussitôt, quatre ou cinq entreprises ont appelé la proviseure pour proposer d’embaucher cette élève, raconte Karim Benmiloud, recteur de l’académie de Clermont-Ferrand. Car les entreprises cherchent aussi à moderniser leur image, surtout dans les métiers industriels qui ne sont plus très valorisés. » Un vaste champ, grand ouvert pour permettre aux filles d’être là où on ne les attend pas.
Publicație : Le Monde
Un hiver de grèves, ou l’expérience du « temps suspendu »
Cette période est l’occasion de réfléchir à un nouveau rapport au temps, estime Thomas Schauder, professeur de philosophie à Troyes, et chroniqueur au « Monde » Campus.
Chronique Phil’d’actu, par Thomas Schauder. Il paraît qu’il y a bien longtemps, nos ancêtres vivaient au rythme des saisons. Quand les journées étaient longues et la température clémente, ils chassaient le gibier ou cueillaient des fruits, puis ils se consacrèrent davantage à l’élevage et à l’agriculture. Quand venait l’hiver, l’activité ralentissait. Il était temps de rester à l’abri, au chaud, de raccommoder les vêtements, tresser des paniers ou, peut-être, d’explorer le fond des grottes pour y peindre ou y graver des images qui sont parvenues jusqu’à nous…
En ce siècle d’activité débordante, de flux constants, l’hiver n’est guère différent de l’été. Les serres chauffées fournissent des fruits et légumes toute l’année. L’électricité nous donne une lumière qui ne faiblit jamais. Nous pouvons sans craindre les engelures quitter nos maisons pour nous rendre au travail. Quelle ironie que l’été soit devenu la saison du farniente plutôt que l’hiver... Le feu de cheminée n’est-il pourtant pas ce qu’il y a de plus propice à la rêverie ?
L’expérience d’un autre rapport au temps
Mais cet hiver est un peu particulier, puisque nous sommes très nombreux à (re)faire l’expérience du temps suspendu. Pour les uns, c’est l’épidémie de gastro-entérite qui les contraint à garder le lit. Pour d’autres, ce sont les trains supprimés, les métros à l’arrêt, les embouteillages qui viennent perturber le passage habituel du temps. Et pour d’autres, enfin (mais parfois ce sont les mêmes), la grève est une occasion de saboter le train-train de leurs habitudes. De faire l’expérience d’un autre temps, d’un temps d’action, de discussion, de confrontation parfois, qui n’est plus un temps de production ni de consommation – mais un temps de politique.
Les raisons même de cette grève, tout un chacun le sait, ont à voir avec la question du temps : à quel âge pourrai-je partir en retraite ? Si nous vivons plus longtemps, devons-nous travailler plus longtemps ? La vie au travail est-elle la même pour tous les travailleurs ? Comment reconnaître les temps partiels, les carrières en intermittence ? Quand est-ce que je pourrai (enfin) vivre le farniente ?
Conflit de représentation du temps
Ce qui se joue, donc, c’est un conflit des représentations du temps, plus précisément du temps de notre vie que nous devons passer à travailler. Les deux derniers siècles ont été marqués par un double mouvement. D’un côté, l’organisation de plus en plus techno-scientifique du travail ; de l’autre la diminution progressive du temps qu’on y consacre (fin du travail des enfants, instauration de la retraite ; encadrement de la durée hebdomadaire de travail, passage de 60 à 48, puis à 40 et enfin à 35 heures). Aujourd’hui, nous assistons à une inversion : alors même que se multiplient des formes alternatives de salariat, comme l’auto-entrepreneuriat, le coworking ou les start-up, nous sommes invités à travailler plus longtemps, en nous spécialisant plus tôt et en quittant plus tard.
Il n’est pas du tout anodin qu’on retrouve la fonction publique très mobilisée contre la réforme des retraites. D’aucuns pourront se réfugier dans les clichés les plus éculés sur la fainéantise des fonctionnaires. La vérité est que des métiers de l’attention aux autres – comme celui d’enseignant – n’ont plus la cote. C’est qu’aujourd’hui l’attention aux autres n’est pas valorisée, ni financièrement, ni socialement. C’est une chose de faire un travail que personne ne veut faire, et dont le sens, en prime, nous échappe de plus en plus. Mais c’est une autre de se dire qu’on va devoir le faire pendant encore très, très longtemps…
Travailler pour vivre, vivre pour travailler
La vraie question qui se pose, en substance, c’est tout bêtement celle du sens de la vie : travaille-t-on pour vivre ou vit-on pour travailler ? Combien de temps me restera-t-il pour faire toutes ces choses que je voudrais faire, mais pour lesquelles je n’ai pas le temps ? Passer du temps avec mes enfants, mes petits-enfants. Jouer de la musique. Prendre des cours d’arabe, d’hébreu ou de latin. Faire un long voyage. Cultiver mon potager. Ou rester assis à ne rien faire, à rêvasser en regardant le feu dans la cheminée…
Je suis conscient que ce temps suspendu n’est pas agréable pour tout le monde. Que les grévistes comme les indépendants qui ne peuvent exercer ont vu leurs revenus en décembre cruellement baisser. Que les hôteliers et les restaurateurs n’ont pas fait le chiffre d’affaires qu’ils espéraient pour les vacances. Le « ralentissement de l’activité » signifie que nous sommes moins producteurs, et donc moins consommateurs. Mais peut-être est-ce l’occasion de se demander si nous ne pouvons pas être autres que cela ? Peut-être plus que cela ?
Phil’ d’Actu, l’actualité au crible de la philosophie
Thomas Schauder est professeur de philosophie en classe de terminale à Troyes (Aube). Il décrypte régulièrement l’actualité dans Phil’ d’Actu, sur Le Monde Campus, et sur son site Internet, qui référence également ses autres travaux.
Publicație : Le Monde
|
