Relatare de Denisa Ilaşcu
Andrei Pleșu a susținut miercuri, 27 octombrie a.c., conferința „Parabolele lui IIisus. O analitică a receptivității” în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Conferința a avut loc în ziua împlinirii a 150 de ani de existență a instituției de învățămînt superior. La eveniment au participat studenți și profesori, adunați în număr record atît în aulă, cît și in Sala Pașilor Pierduți, unde discursul prețuitului filozof, profesor și fondator al revistei „Dilema Veche” a fost proiectat în timp real.
Filozoful se încrede în Evanghelii
Pleșu a început conferința cu o paralelă între metodele prin care europenii și orientalii găsesc răspunsuri la întrebările ce îi frămîntă. Rezolvarea dilemelor europenilor constă mai degrabă în demonstrații bazate pe construcții logice. Orientalii, aici încadrîndu-se Iisus și oamenii vremii lui, deschid calea către răspuns prin îndemnul: „Hai să-ți spun o poveste.” Trebuie menționată poziția de credincios a lui Andrei Pleșu, în sensul că acesta nu neagă caracterul veridic al textului biblic: „Plec de la principiul că ce scrie, aia e. Nu încerca să remodelezi textul ca să se potrivească cu dinții tăi de lapte sau inteligența ta modernă.”
Filozoful a refăcut mai apoi istoria parabolei, povestire alegorică ce își face apariția în literaturile greacă și latină vechi, pe lîngă cea iudaică. În cadrul Noului Testament, parabola este forma prin care adevărul era îmbrăcat în discursul lui Iisus pentru cei dinafară, adică omenirea în ansamblu, scăzîndu-i pe cei 12 discipoli și alți cîțiva oameni apropiați Lui. Interpretarea filologică a textului biblic a produs un scandal întins pe mai multe secole. Din cauza etimologiei neclare a unor cuvinte folosite în Evanghelii, traducerile spuneau că Iisus le vorbește oamenilor în parabole „ca să nu-nțeleagă”. De aici ideea că Iisus a fost eminamente socratic, vrînd să adumbrească sensurile și să blocheze accesul către cunoaștere celor mulți.
Inițiați vs. disponibili
Interpretarea lui Pleșu ține de o teorie proprie a comunicării între divin și profan. „Trebuie ca între cel ce dă și cel ce primește să fie o adecvare.
Pleșu a numit parabolele lui Iisus „dispozitive de aruncare înăuntru a căutătorului”, pentru că a fi în afară este condiția umană generală (de la expulzarea din pîntecele matern pînă la alungarea din Rai). Căutarea începe cu efortul de a găsi un reper interior. Parabolele lui Iisus sînt ambigue cu un scop. „Parabola nu spune tot, dă doar un punct de pornire. Aceeași parabolă este pentru unii punct de plecare, pentru alții – provocare, piedică, indicație, este un obiect ambiguu, echivoc, adresat celor dinafară, fără să-i smintească”, a explicat filozoful, subliniind că o cunoaștere dobîndită brusc este periculoasă. Orice căutare spirituală are trei pași indispensabili: exterioritatea, începutul căutării și intrarea.
Creștinis
mul – victorie împotriva ideologiei
Conferențiarul a făcut apoi o apologie a creștinismului, pornind de la aceleași învățături transmise prin parabole. „Creștinismul este prima încercare reușită din istoria Europei moderne în care s-a obținut o victorie împotriva ideologiei” și libertatea exegetică a cititorilor, pentru că lecțiile „predate” de Iisus spun uneori că activitatea are greutate mai mare decît contemplativitatea, alteori pe dos, acesta fiind doar un exemplu. Libertatea de interpretare este astfel totală, lucru ce nu se întîmplă în cazul religiilor-culte, după cum a evidențiat vorbitorul.
Pleșu a încheiat printr-o metaforă expresivă a unui exeget neamț, nenumit. El a comparat învățăturile din parabole cu tezaurele ascunse în zidurile unor mănăstiri, în spatele unor picturi realizate într-un fel anume. „Cei care știau codul, știau că pictura semnalează o comoară, cine nu, nu. Parabola este o prezență de acest tip. Pentru cine are întrebările, trimite către un mesaj. Pentru cine nu, e o pictură”, a concluzionat filozoful.
