Seria evenimentelor organizate de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” pentru a marca cei 20 de ani de libertate a început luni cu “Expoziţia libertăţii” şi prelegerea lui Gabriel Liiceanu, despre “Cum pătrunde spiritul în lume”.
Directorul Editurii Humanitas a ţinut, în Aula Magna, un adevărat curs de filosofie despre izvorul şi diseminarea informaţiilor de valoare, a miezului cultural şi intelectual al unui popor. Aflat pentru a treia oară la Iaşi în ultimii 15 ani, Liiceanu a mărturisit că simte ca pe un lucru “extrem de nenatural să vorbească mult în faţa multor oameni”, considerînd că nu aceasta a fost metoda de expresie primară, nici chiar a “liderilor de trib”. Cu toate acestea, discursul a ţintuit ochii şi urechile audienţei pentru mai bine de o oră, cei prezenţi fiind preveniţi că “sînt de discutat în România lucruri dincolo de ce ne învaţă televizorul; altfel ne paşte o mare primejdie.”
Gabriel Liiceanu a declarat că întrebarea de la care a pornit întreaga dezbatere a primit un răspuns în urmă cu 30 de ani, de la Constantin Noica, răspuns “probabil consemnat undeva, în Jurnalul de la Păltiniş”. Avînd ca pretext pierderea acestui răspuns în paginile cărţii, cu motivarea că “frumuseţea este că putem să uităm ce scriem în cărţi pentru a scrie altele noi”, filosoful a demarat construirea “anchetei sale” despre “cum se petrece miracolul ca ceva din mintea cuiva să schimbe întreaga lume”. Spre ilustrare, Liiceau l-a ales pe Alexandru Dragomir, doctorand, la începutul anilor 40, al lui Martin Heidegger la Universitatea din Freiburg, care şi-a dedicat existenţa pentru a înţelege “ce e cu noi pe lume” şi ale cărui caiete de filosofie au fost publicate, după moartea sa, de Editura Humanitas.
“Vedem pe ecranele televizoarelor oameni pronunţîndu-se despre tot şi despre orice”
Pentru a înţelege mai bine de unde izvorăsc gîndurile mari, filosoful a făcut trecerea, uimitor de firească, dintre “gloria de budoar, între patru pereţi”, glorie erotică, privată şi gloria dezvăluită lumii, “vulgarizată”, tradusă în marile creaţii de geniu, cultura devenind astfel mijlocul de tranfer al “intimului creator” către public.
Sursa acestui “intim creator” sînt cîţiva oameni care, în concepţia lui Liiceanu, “înţeleg lumea într-un mod originar, care îşi iau asupra lor povara acestei vieţi şi încearcă, pe cont propriu, nu cu prefabricate primite de la alţii, să ofere celorlalţi modele de înţelegere a lumii”. Pentru ca “intimul” acestora “să fie dat în vileag”, filosoful a accentual necesitatea unuor “relee ale culturii”, care să facă publică gloria dintre patru pereţi a marilor creatori.
De aici s-a născut un cuplu hermeneutic, “kulturbetrieb – bildung”, termeni care definesc “întreprinderea de produs cultură” şi “formarea, dezvoltarea”, filosoful accentuînd că este nevoie ca diseminarea culturii să fie făcută nu la întîmplare, ci tot de indivizi “care au ajuns la spiritul sursei şi pot forma, la rîndul lor, pe alţii”. Astfel, acesta i-a blamat pe cei care trec dincolo de competenţele lor, “vedem pe ecranele televizoarelor oameni pronunţîndu-se despre tot şi despre orice.” În încheierea prelegerii, Gabriel Liiceanu a revenit la exemplul lui Alexandru Dragomir, dezvăluindu-se ca “divulgator şi regizor al destinului său cultural. Lui Dragomir îî revine în acest scenariu partitura intimului, iar mie partitura celui care, zăbovind în preajma sursei, dă în vileag.”
***
Discursul filosofic nu a fost fără ecou, cîteva întrebări din partea publicului prelungind întîlnirea cu încă aproape o oră. Provocat de cîteva persoane, Liiceanu a încheiat punctînd cîteva idei legate de legitimitatea unui soi de monopol cultural al celor îndreptăţiţi să vorbească despre o anumită temă: “Nu îmi place uşurinţa cu care o bună parte din noi vorbeşte de parcă ar avea un doctorat în buzunar despre Dumnezeu
