Un interviu de Otilia IOSUB
Foto: Victoraș STOIAN
Practicant al propagandei albe la România Liberă şi apoi surprins, mai mult sau mai puţin voluntar, în propaganda mai puţin imaculată a mass-media, Emil Hurezeanu preferă să considere noţiunile de “manipulare” şi “propagandă” din prisma conotaţiilor lor pozitive. Moderator al conferinţei suţinute marţi de Cristian Tudor Popescu în Aula Magna “Mihai Eminescu”, Hurezeanu crede că, pînă la urmă, propaganda e în urechile receptorului şi se declară învins în încercările de manipulare a propriilor copii.
Am practicat propaganda albă, ca jurnalist la Europa Liberă
Alma Mater: Jurnalist, scriitor, analist politic. Care e postura în care vă simţiţi cel mai confortabil?
Emil Hurezeanu: M-aş simţi cel mai confortabil în cea de autor, de scriitor. Din păcate, produc materie scriitoricească în mod homeopat. Dar am o concepţie relativ unitară despre actul scrisului, în sensul în care încerc, ca şi atunci cînd scriu jurnalism, comentarii sau texte jurnalistice, încerc să nu uit că autorul este acelaşi care scrie poezii, care vrea să termine un roman.
Pentru asta aţi renunţat la Drept. Are jurnalismul, sau scriitura în general, o putere mai mare de persuasiune, fac o diferenţă mai mare?
Am renunţat la Drept şi nu prea. Vedeţi, pentru că Dreptul creează şi apoi consolidează un fel de logică şi raţionalitate, care nu strică nici în poezie. Te ţine cumva ostaticul infrastructurii vieţii reale. Gîndiţi-vă la instituţiile dreptului roman care, de două mii şi ceva de ani, asigură un fel de previzibilitate şi cînd e vorba de raportul dintre părinţi şi copii şi raporturile de drept civil sau între soţi, cînd e vorba de testamente şi proprietate. E bine să ai datele astea, oarecum, chiar dacă la un moment dat nu mai practici şi nu te ocupi de divorţuri sau nu eşti procuror la DNA, aş spune că e chiar mai bine, în loc să divorţezi ca avocat sau ca judecător, să te ocupi de pungaşii post-comunismului, e mai bine să păstrezi din Drept metafora lui de ordine şi structură cristalină.
Domnul Cristian Tudor Popescu va vorbi despre propagandă şi manipulare. În toate domeniile în care aţi activat şi activaţi, există, într-o mai mică sau mai mare măsură, propagandă şi manipulare. În care e mai pregnantă şi mai periculoasă?
Fără să intrăm în amănunte, la propagandă se întîmplă ca şi în magie, magie albă- magie neagră. Există forme consacrate de propagandă albă. Am practicat, ca să zic aşa, propaganda albă, ca jurnalist la Europa Liberă, ani de zile, în timpul Războiului Rece. Propaganda albă, aş spune, era foarte diferită, nu numai în privinţa culorii, în raport cu propaganda roşie. Propaganda albă pornea de la contracararea efectelor de pervertire pe care, totuşi, comunismul, în mod sesizabil, nemijlocit, le-a exercitat împotriva oamenilor nevinovaţi şi singuri pe lume. Propaganda albă, în democraţie şi într-o perioadă de pluralism şi chiar de bruiaj, de cacofonie a comunicării, cum este cea pe care o trăim, aproape că nu se mai practică, sau e inutilă. Pînă la urmă, vedeţi, dacă n-ar fi trebuit reabilitată cumva, pentru cauze bune, ale comunităţii, şi chiar ale omului simplu şi singur. Uneori e bine să ai mesaje repetate, cu o anumită ideologie, să faci propagandă pentru scopuri bune. Noţiunea de propagandă trebuie văzută de fiecare dată şi în înţelesurile ei bune.
Şi propaganda rea, neagră?
Propaganda rea este atunci cînd serveşti cauze, să zic aşa, exclusive, care pot fi chiar cauzele unor partide în democraţie, dar interesele grupului sînt mai importante decît interesele publice generale, mai importante decît valorile consacrate ale democraţiei. Manipularea se face şi fără propagandă. Există forme de manipulare pe care societatea deja le-a transformat în formate, aproape naturale, a unui anumit mod de a comunica în societatea post-industrială, în societatea de consum: publicitatea, de exemplu, sau emisiunile de televiziune, ritualurile care încearcă să reconstruiască avanscena sau culisele scenei politice, se bazează pe manipulare. De cele mai multe ori, manipularea este involuntară, dar asta nu înseamnă că nu există. Uneori este şi periculoasă, atunci cînd este voluntară, cînd este folosită în interesul unei propagande negre, exclusiviste şi parţiale.
În societăţile libere, liberul arbitru este la receptor, la beneficiar
Sînt manipularea şi propaganda contagioase sau poti fi imun, dacă vrei?
Da, poţi fi imun. De exemplu, legătura cu cărţile, cu informaţia în sens larg. Deci, dacă nu devii prizonierul informaţiei triviale, zilnice, pe care ţi-o oferă instituţiile de informaţii, radiourile, presa scrisă, televiziunile, acestui moment, din acest loc şi dacă, de exemplu, te întorci la Chateaubriand sau vrei să îl citeşti pe François Mauriac sau te interesează mai mult ce spunea Raymond Aron despre propagandă decît ce încearcă să propage cutare post de televiziune astăzi, nu ai decît de cîştigat.
Totuşi, vedeţi, noi cînd le spunem “propagandă”, “manipulare”, au conotaţiile locale sau conotaţiile familiare nouă. Pornim de la experienţele pe care le-am avut, pînă nu demult, cu comunismul, care era forma extremă a propagandei negre şi a manipulării primitive, dar sigur, în străinătate manipularea şi propaganda nu se numesc asa, sau chiar dacă se numesc aşa, nu înseamnă acelaşi lucru. Nu au conotaţii predominat negative. Dacă vreţi, putem înlocui cuvîntul manipulare prin formula de “operaţiune de convingere”, prin “persuasiune”, iar noţiunea de propagandă o putem înlocui cu “efortul de comunicare”. Şi atunci noţiunile rele îşi pierd valenţele negative.
Dar asta nu înseamnă că ne ascundem după deget, să nu ne mai simţim vinovaţi?
Nu, dar aşa e. În societăţile libere, liberul arbitru este la receptor, la beneficiar. Eu încerc să îl conving de valabilitatea propriului meu mesaj, însă aştept sau pornesc de la premisa că el este egalul meu, dacă nu cumva superiorul meu. El are posibilitatea şi libertatea de a şti mai multe ca mine, de a şti cît sînt eu de interesat, de convingător în realitate, sau de periculos. Astept să colaboreze cu mine, dar mai ales cu el. Dar eu vă propun să specializăm cuvintele şi termenii şi, chiar dacă au un impact mare şi sînt folosite, “propaganda” şi “manipularea”, să încercăm să le dezamorsăm conţinutul negativ.
Ne temem oare aşa de mult de ele?
Nu e cazul să ne temem, pentru că, în măsura în care ne temem de ele, ne recunoaştem neputinţa de a reacţiona în faţa lor.
E posibil să fie nişte temeri înfierate de comunism, nu ne-am vindecat încă?
Nu, nu mai e cazul. Nu că ne-am vindecat, dar după 20 de ani sînt anticorpi suficienţi şi mijloace suficiente împotriva rămăşiţelor comuniste.
Cred că astăzi îmi plac poveştile
Aveţi o peliculă românească preferată?
Mie nu îmi place neorealismul ăsta lexical-semantic, care este un fel de răsturnare în violenţă verbală a tuturor interdicţiilor din timpul comunismului care creaseră o limbă falsă şi pseudo-vorbitori. Dar, dacă mă gîndesc bine, cred că astăzi îmi plac poveştile, poveştile făcute fără nici un alt gînd decît al spunerii lor pînă la capăt. De exemplu filmul acesta al lui Nae Caranfil, “Şi restul e tăcere”.
Ce ar trebui să conţină şi care ar fi titlul unui film de acum despre România adevărată?
Nu îmi dau seama… Nu ar trebui să se numească ceva în genul “România adevărată” sau “Puterea şi adevărul”. Nicicum! Poate să se numească “Eu dacă vreau să fluier, fluier!”
Care sînt în România cuvinetele rare, pe care ar trebui să le auzim mai des?
Mă gîndesc la cuvintele ale căror calităţi sînt practicare puţin: “naivitate”, “neputinţă”, “încredere”. Nimeni nu îşi recunoaşte neputinţa. Nimeni nu mai are încredere.
