Declaraţie privind autonomia universitară

Consorţiul „Universitaria” – compus din Universitatea din Bucureşti, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Academia de Studii Economice din Bucureşti – a luat act cu îngrijorare de încercările actualului minister şi ale guvernului în funcţiune de a restrânge autonomia universitară prin noul proiect de Lege a Educaţiei.

În această situaţie, suntem nevoiţi să amintim că autonomia universitară este o valoare în societăţile democratice şi că „autonomie” înseamnă, la propriu, „dreptul de a guverna prin legi proprii” (cum spune dicţionarul Petit Robert), „auto-guvernare” (Oxford Advanced Learners Dictionary), „guvernare cu legi proprii” (Devoto Oli, Dizionario della lingua italiana). Este cunoscut că „autonomie” este compusul lui „auto” şi „nomos” – ceea ce înseamnă „să îţi dai reglementări proprii”.

Această înţelegere a autonomiei se găseşte în legislaţii naţionale şi în declaraţiile internaţionale, la care România a aderat. De pildă, în Declaraţia de la Lima (1988), care rămâne de importanţă fundamentală în domeniu, se scrie: „autonomie înseamnă independenţa instituţiilor de învăţământ superior, faţă de stat şi toate celelalte forţe ale societăţii, în a adopta decizii privind guvernarea internă, finanţele, administrarea şi în a stabili politicile proprii de educaţie, cercetare ştiinţifică, servicii (extension work) şi alte activităţi pendinte”. Cine observă funcţionarea universităţilor americane, germane, engleze, australiene, mai nou chineze şi multe altele, îşi dă seama că în sfera autonomiei universitare intră toate domeniile de decizie, inclusiv stabilirea procedurii de alegere a conducerii academice sau managementul resurselor umane.

Nu stăruim aici asupra numeroaselor articole (incriminate deja de mulţi concetăţeni), din proiectul legii educaţiei 2010, care anulează autonomia universitară existentă şi fac universităţile mai dependente ca oricând după 1989 de minister, de guvern, de partidele politice. Nu insistăm asupra faptului că, vizibil, autorii proiectului de lege ignoră autonomia universitară. Cităm doar câteva articole, dintre multele de-a dreptul hilare (dacă nu ar fi triste!), pentru ilustrare.

La articolul 111 se scrie:. „Ministerul Educaţiei……..controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară….”. Aşadar, autonomia care se asigură este sub control! La articolul 113, care reglementează autonomia, se afirmă: „Autonomia universitară dă dreptul comunităţii academice universitare să-şi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare”. Articolul îşi anulează singur conţinutul, iar articolele ulterioare blochează exercitarea de fapt a autonomiei! Mai departe, structura universităţii este reglementată prin art. 121 123,188, organizarea şi funcţionarea sunt reglementate prin art.122, 123, 140, 143, 148, 161, 189, 192, activităţile fiind reglementate prin art. 127, 138, 144, 162, iar gestionarea resurselor umane este abordată prin art.156, 193, 194. Cu aceste articole, autonomia, invocată verbal, se estompează cu totul.

Ministerul vrea evident să controleze universităţile, în loc să se ocupe de ceea ce-i este propriu. În articolul 192, ministerul îşi declină calitatea de garant al autonomiei universitare, delegând Senatului universitar această calitate, care oricum, prin acest proiect de lege, are atribuţii limitate! Articolul 196 afirmă: „Ministerul elaborează reglementările de organizare şi funcţionare a sistemului de învăţământ superior”. În acest proiect de lege nu se face distincţie între instituţii şi sistem, iar ministerul vrea să se substituie comunităţii academice, în loc să se ocupe de sistem. Or, un minister care vrea să se ocupe atât de ceea ce intră în autonomia comunităţilor academice, cât şi de sistem, sfârşeşte prin a le bloca pe toate, cum se petrec lucrurile în zilele noastre.

Discuţia din ţară asupra proiectului legii educaţiei 2010 s-a concentrat, relativ la universităţi, asupra a două puncte: alegerea administraţiei academice şi pensionarea forţată a profesorilor universitari de vârf. Este de spus, de la început, că o astfel de discuţie este inutilă şi nu se poartă într-o ţară în care niciun partid nu încearcă să controleze universităţile.

Este destul să spunem că la Harvard regulile de alegere a preşedintelui universităţii (rector în limbajul european) sunt mai vechi decât Constituţia S.U.A., că în Germania sunt multe reglementări privindu-i pe cei care sunt în serviciul public (precum profesorii universitari), dar senatele universitare pot decide folosirea personalităţilor de vârf. Se pot aduce multe alte exemple. Nu întâmplător, legislaţia din România – cu excepţia măsurilor luate sub dictaturi, anume sub Carol al II-lea, în 1948 şi sub Ceauşescu – a lăsat aceste probleme în seama autonomiei universitare. În plus, Canada şi S.U.A, de pildă, au legi contra discriminării pe criterii de gen, afiliere, vârstă etc., iar Uniunea Europeană recomandă folosirea personalului de înaltă calificare din universităţi, crescând limita de vârstă. De altfel, şi în România, peste 60% din producţia ştiinţifică şi din proiectele europene sunt realizate de cei pe care proiectul legii 2010 vrea să-i înlăture!

Dincolo de orice considerent, atât procedura prin care se alege conducerea departamentelor, facultăţilor şi universităţilor, cât şi folosirea personalului de înaltă calificare sunt parte a autonomiei universitare. Desigur că se poate recurge la externalizarea alegerii conducerilor academice, dar procedura externalizării (care nu are nimic de-a face cu simulacrul din proiectul legii educaţiei 2010 în cauză!) este parte a autonomiei universitare şi se stabileşte, aşadar, de universitatea respectivă. Externalizarea nu este ceva impus de altcineva (nici măcar de guvern!), decât de universitatea însăşi! Să privim în jur, la practicile autonomiei universitare din universităţile lumii şi putem înţelege acest fapt. În orice caz, nici stabilirea conducerilor academice şi nici managementul resurselor umane nu au nevoie de precizări speciale în corpul legii generale a educaţiei.

Este un aspect de constituţionalitate şi de sincronizare cu practicile societăţilor civilizate să se asume, la propriu – nu doar verbal, precum în acest proiect nefericit de lege – autonomia universitară. Răspunderea publică a universităţilor – care nu începe nicidecum cu proiectul de lege în cauză – nu se poate exercita decât pe fondul autonomiei universitare înţeleasă matur. Magna Charta Universitatum (1988) a universităţilor europene a statuat limpede acest principiu, iar Declaraţia de la Bologna (1999) l-a reafirmat. Se ştie prea bine, dintr-o experienţă universală, că numai în condiţii de autonomie deplină, răspunderea publică a universităţilor este completă, după cum nu este responsabilitate unde nu este autonomie decizională.

Desigur că „autonomia universitară” nu este ceva simplu (folosirea ei presupunând viziune, competenţă managerială, abordare antreprenorială, capacitate de a crea consens, preocupare de integrare a diversităţii etc.), dar rămâne o valoare indispensabilă a lumii civilizate. De aceea, universităţile membre ale Consorţiului „Universitaria” – Universitatea Bucureşti, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Academia de Studii Economice din Bucureşti – cer Parlamentului să prevină extincţia autonomiei universitare în România. Exerciţiul autonomiei universitare face parte din însăşi cultura educaţiei, a cercetării şi a ştiinţei.

Prezenta declaraţie privind autonomia universitară a fost adoptată prin consultarea tuturor participanţilor la şedinţa Consorţiului Universitaria din data de 14 mai 2010 şi cu votul unanim al acestora.

Semnează:

Universitatea din Bucureşti
Rector, Prof.univ.dr. Ioan PÂNZARU

Universitatea „Babeş-Bolyai”
Rector, Prof.univ.dr. Andrei MARGA

Academia de Studii Economice din Bucureşti
Rector, Prof.univ.dr. Ion Gh. ROŞCA

Universitatea de Vest din Timişoara
Rector, Prof.univ.dr. Ioan TALPOŞ

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Rector, Prof.univ.dr. Vasile IŞAN