de Anamaria MOCANU şi Alexandra GAVRIL
Sărbătoarea a debutat luni, 14 decembrie, cu „Expoziţia libertăţii”. Scopul acţiunii a fost acela de a aduce în atenţia studenţilor din anii I, II, III, născuţi în 1989 sau imediat după, o lume văzută încă prin perdea. „Ne-am gândit să facem o expoziţie în care să fie prezente lucruri care, astăzi, pot părea banale, care sunt la îndemâna oricui, dar care înainte erau foarte greu de obţinut”, a precizat Mădălina Cocea, responsabil de promovare şi relaţia cu presa al UAIC.
“Expoziţia Libertăţii” a înfăţişat fragmente incredibil de reale din perioada comunistă, parcă rupte din “Amintirile” lui Mungiu. Şaisprezece personalităţi, precum Dan Lungu, Ioana Avădani, Costi Rogozanu, Eugen Istodor, Emil Brumaru, Ion Caramitru, Lucian Mândruţă, Teodor Baconsky, au expus obiecte după care românii tînjeau înainte de 1989, şi au povestit pe îndelete de ce libertatea de care beneficiem astăzi ar trebui preţuită. Toate istorisirile au avut un punct comun: cum era să nu ai.
Dan Lungu: „Două zile şi o noapte. Atît am stat la coadă la butelie”
Primul obiect care ţi-a sărit în ochi a fost butelia lui Dan Lungu. Un pic mai modernă, ce-i drept, explică publicistul: ”Nu-i chiar ca buteliile, un pic mai modernă, dar la dimensiuni şi la culoare seamănă foarte bine.”
Reporter: Care ar fi semnificaţia acestui obiect?
Dan Lungu: Eu am înţeles provocarea în felul următor: acele obiecte care, astăzi, sunt banale dar care pe vremuri reprezentau o raritate. Ei, bine, de butelie se leagă o amintire foarte pregnantă, şi anume că am stat aproape 2 zile şi o nopate la coadă la butelie. Nu singur, evident, am făcut cu schimbul toţi din familie Probabil, a fost coada cea mai lungă la care am participat. Totodeauna, cînd sunt întrebat de anii 80, mie simbolul regimului communist şi al penuriei, pentru mine personal e coada la butelii.
Doar atît?
De altminteri, intră foarte bine în contextul expoziţiei. Văd că altături de ulei, pine, cafea, pastramă, paşaport şi aşa mai departe, ele creează constelaţia penuriei din anii 80.
Era necesară o astfel de expoziţie?
Ideea expoziţiei mi se pare foarte bună pentru că, în general, universitatea este văzută ca un loc conservator, închistat. Expoziţia de , astăzi, îi dă prospeţime. Mi se pare o foarte bună idée această idée de expoziţie postmodernă, de dialog între text şi obiect.
Astăzi, avem toate lucrurile acestea la colţ de stradă aproape, ce ne lipseşte?
Nouă, ca societate? Întotdeauna lipseşte ceva, evident. Lumea nu-I perfectă, regimul nu-I perfect, dar lucrurile de bază există şi dacă îşi doreşti foarte mult ceva poţi să obţii. Aici sau în altă parte.
Emil Brumaru: „Pe atunci se dădeau fără reţetă cofeină şi puneam în cafea cofeină”.
Lîngă butelia lui Dan Lungu, pe masa din dreapta, era aşezat un pachet de 500 de grame de Alvorada, Wiener Kaffee. Pachetul de cafea ii aparţinea scriitorului Emil Brumaru. Pe panou, povestea se termină aşa „Nimeni şi nicăieri în lume nu trăia o bucurie mai mare ca a mea!!! Desigur, cantităţile de cafea înghiţită creşteau treptat. Nu mă pridideam să clocotesc apa, foloseam o oală de ciorbă, apoi o găleată, în fine un cazan cu rufe…Devenisem dependent de cisterne!!!”
Reporter: De ce aţi ales să expuneţi un pachet cu cafea?
Pînă pe la vreo 30 de ani am scris fără cafea, după aia am început să scriu cu cafea şi, chiar dacă mi s-a mai recomandat să nu mai beau că aveam hipertensiune. Am băut multă cafea. Făceam o cană de un kilogram. Bine, atunci, era vremea aia cînd era nechezolul. Nasoală cafea!
Mai ţineţi minte cum făceaţi rost de cafea în timpul comunismului?
Aveam prieteni care mai primeau pachete din strainatate, îmi dădeau şi mie sau, în cafeaua asta obişnuită, puneam cofeină. Pe atunci, se dădea fără reţetă cofeina şi puneam cofeină. Scriam pe bază de cafea. La un moment dat, am citit că Balzac mânca şi zaţul, ceea ce mi s-o părut interesant şi am început să mănînc şi eu zaţ.
Ce v-a mai marcat în epoca dinainte de 1989?
Lipsa de cărţi. Scriitori care nu erau traduşi, pe care nu îi puteam găsi, de care făceam rost foarte greu, în limba franceză. „Arhipelagul Gulag” al lui Soljeniţîn l-am citit în franceză prima dată. Erau trei volume şi o iconografie foarte bună. Ăsta a fost unul dintre necazuri. Erau mult mai multe, atât de cotidiene, atât de simple şi de stupide, încât, dacă le spui acum par fără importanţă.
Cum era să nu ai?
D
upă 20 de ani de la căderea comunismului, nu ne imaginăm cum am putea trăi fără tehnologia actuală, fără bananele pe alese din hypermarketuri sau blugii de marcă din malluri, fără căldură în calorifere într-o iarna fioroasă sau fără telefonul mobil. Ne manifestăm mînios cînd simţim că ni se îngrădeşte dreptul la libera exprimare şi vag ne amintim de cei care-au trait fără el şi au ieşit în strada în decembrie ’89 strigînd pătimaş “Jos comunismul!”.
Cum era să nu ai decît un singur pix cu care scriai din liceu pînă-n facultate, şi cum îl recunoşteai dintr-o mie? Cătălin Tolontan a avut în copilărie un pix, la propriu şi la singular, pe care l-a preţuit. “Pixul era un substantiv propriu, cu care începeai trimestrul de liceu sau terminai sesiunea la facultate.” Cînd a apărut Bic-ul, Tolontan spune că s-a scris revoluţia cu el.
Cum era să nu ai de unde să faci rost de cafea? Cum era să bei cafeaua fără zahăr şi fără lapte doar ca să-i simţi gustul delicios şi să profiţi de fiecare gram de cofeină? “Cerşetorul de cafea” mărturiseşte bolnăvicios cum deliciul cafelei l-a dus la o dependenţă acută şi iremediabilă. “Nu mai pridideam să clocotesc apa, foloseam o oala de ciorbă, apoi o găleată, în fine un cazan de rufe… Devenisem dependent de cisterne!!! Conectat permanent, ca la terapie intensivă, mi se administrau perfuzii bestiale de cofeină pură”. În timp ce astăzi avem norocul să dăm peste o cafenea la fiecare cotitură, în ’89, Emil Brumaru mînca zaţul cu polonicul, aşa cum a învăţat de la Balzac.
Cum era să nu ai calorifer şi căldură şi să fii nevoit să stai cu zilele la rînd pentru butelia de gaz, să faci cu schimbul cu membrii familiei ca să nu-ţi pierzi locul, să “stai cu ochii pe butelie”? Dan Lungu încă îşi aminteşte. “Acum câțiva ani am primit în cutia poştală un fluturaş în care o firmă oarecare se oferea să îţi schimbe butelia la domiciliu. Citind, am tresărit uşor şi am zâmbit unor amintiri. Am păstrat, nu ştiu de ce, fluturaşul câteva zile în buzunar, după care l-am pierdut. Însă amintirile au rămas.”
Cum era să cauţi cu disperare şi poftă o simplă banană, să o cumperi într-un final însă să trebuiască să o pui pe calorifer sau s-o înveleşti într-un ziar şi să aştepţi o veşnicie ca verdele coajei să se transforme în galben? Florin Lăzărescu a primit un astfel de “trofeu” de la tatăl său. “O cumpărase tata, după vreo două ore de stat la coadă. S-a întors acasă mai bucuros decît un apaş care tocmai îi pusese pielea pe băţ unui bizon.”
Dar cum era să faci economie ce părea o viaţă ca să-ţi cumperi o pereche de blugi? Blugii costau o avere şi cum nu se puteau plati în rate cu buletinul, ca un aragaz cu yece ochiuri în vremurile noastre, trebuia să strîngi luni bune ca sa-i ai în dulap. Lucian Dan Teodorovici a visat la o pereche de blugi prespălaţi şi-a dat norocul pentru el şi i-a primit. A mai primit şi-o cămaşă şi o geacă, tot de blugi. “Iar prin albastrul intens se iţeau fire albe, ceea ce dovedea „prespălarea” – sau asta înţelegeam eu că dovedeşte. Gîndiţi-vă la mîndria cu care am mers la petrecerea de sfîrşit de an, din Poiana Braşov. Gîndiţi-vă cît de ţanţoş am coborît din autobuzul care m-a dus acolo. Gîndiţi-vă, apoi, la ce au crezut despre mine, cînd m-au văzut îmbrăcat astfel, profesorii mei, colegii mei – adică toţi cei care, veniţi la petrecere, au găsit că trebuie să se îmbrace elegant, la costum sau măcar, mă refer la partea masculină, în pantaloni de stofă. Eu însă am fost fericit în seara aia. Eram în blugii mei prespălaţi. Eram „ca-n filme”.
Acestea sînt doar cîteva dintre poveştile grozave pe care vizitatorii expoziţiei le-au putut citi şi admira. Astăzi, însă, au ramas doar nişte poveşti despre cum era să nu ai.
Puteţi citi toate poveştile pe site-ul dedicat special expoziţiei – www.infouaic.com/libertate
