Profesor la Geologie, “cuceritorul inutilului”

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” urcă pe cele mai înalte culmi. La figurat, dar şi la propriu, pentru că, după ce a fost arborat la 6962 de metri, pe Aconcagua, steagul universităţii va flutura,din acest an, şi pe cel mai înalt vîrf de pe glob. Dorin-Sorin Baciu, lector dr. la Facultatea de Geografie şi Geologie, va porni, la sfîrşitul lunii martie, într-o expediţie de 50.000 de euro pe Everest, „plantarea” steagului pe acest vîrf fiind modul inedit prin care Universitatea va marca cei 150 de ani de la înfiinţare.

„Poate nu reuşesc să recit o poezie foarte bine, dar sigur pe vîrf ajung!”

Alma Mater: De unde a venit ideea sărbătoririi celor 150 de ani ai Universităţii printr-o expediţie pe Everest?

Dorin-Sorin Baciu:  În 2007, am mers pe Aconcagua, cel mai înalt vîrf din America de Sud, şi am luat şi stea­gul universităţii cu mine, fără nici un scop. Un coleg mi-a spus: „ia steagul Universităţii şi fă o poză pe vîrf dacă ajungi”. Şi am făcut fotografia. Apoi am început să mă gîndesc să mă întorc în Himalaya. Normal că Everest! În 2008, cînd s-au făcut propuneri pentru evenimentele de la 150 de ani spontan m-am gîndit la lucrul ăsta. Toată lumea se gîndeşte la simpozioane, la întruniri, workshopuri, aceleaşi acţiuni. Numai un cenaclu n-am făcut să mergem să recităm poezii. Şi, astfel, am propus să punem steagul universităţii pe cel mai înalt vîrf din lume. Universitatea a ajuns la concluzia că propunerea reprezintă o acţiune deosebită şi au hotărât să finanţeze expediţia. Eu sînt reprezentantul, în spatele meu am o echipă care m-a sprijinit. Acţiunea este propusă de un an şi jumătate, timp în care am lucrat împreună: am rezolvat problema de echipament, de taxe, accesul meu într-o echipă internaţională. Eu sînt partea finală a programului, dar lîngă mine, nu în spatele meu, ci în jurul meu, este toată echipa, de la rector în jos. Dacă se considera că este o simplă aventură, fără sens şi fără cap, nu se aproba. Nu am propus lucru ăsta pentru că aşa m-am trezit eu de dimineaţă. Am o experienţă în spate şi pot să ajung pe Everest, asta să fie clar! Poate nu reuşesc să recit o poezie foarte bine, dar sigur pe vîrf, dacă prind culoarul şi este vremea bună, ajung! Deja mi-am cumpărat o cameră şi am să o pun pe o cască, am să încerc să filmez momentele astea, a trece peste o crevasă, vîrful cînd îl ajungi. Încerc să filmez cînd răsare soarele, pe la 5-6 dimineaţa. De abia aştept să ajung acolo. Abia acolo simţi că trăieşti. De un an de zile sîntem într-o agitaţie continuă cu acţiunea aceasta şi de abia aştept să plec. Eu nu sînt pregătit să umblu pe la firme, după aprobări, să fac referate, dar vreau să ajung la poalele vîrfului, să încep să urc, pentru asta sînt pregătit!

Cînd aţi descoperit pasiunea asta?

Eu cred că fiecare dintre noi avem ceva înăuntru şi descoperim prima dată atunci cînd începem să citim cărţi. Cînd am început să citesc Jules Verne, au început să îmi placă ideile, mai ales ideea de echipă. Echipa în care se mergea şi se trecea prin aventurile acelea deosebite, din „Insula Misterioasă”, „Călătorie spre centrul Pământului”. Îmi plăcea că tot timpul în echipele astea era şi Profesorul, care ştia şi Geologie şi Speologie şi Mecanică şi Fizică. Mai  era tipul aventurier, care îi păzea, mergea la vînătoare, apoi nelipsitele femei. Trebuia să fie o echipă din asta completă care te duce spre aventuri. Şi bineînţeles că începi să le cauţi. Muntele mi-a oferă şansa asta. Nu neapărat aventura, cît muntele ca un loc în natură, superb, mai izolat de oraşe, de aglo­meraţie.

E o fugă de urbanism, de societatea asta aglomerată?

Nu neapărat. Pentru că după ce ai fost într-o zonă din asta, ai nevoie să vii, să îţi împărtăşeşti din experienţa ta, deci avem nevoie de urbanism, dar nici prea mult. De fapt, muntele e o călătorie.

E o pasiune costisitoare…

Toate pasiunile sînt costisitoare. Cred că oamenii lipsiţi de pasiune sînt foarte plaţi. Da, alpinismul este costisitor. Alpinismul himalayan costă, echipamentul este foarte scump, dar avem şansa că îl găsim la ora asta şi în România şi nu mai este nevoie să îl cumpărăm din afară sau să îl comandăm. Este scump, dar pasiunea asta este: vrei o Africa, am fost în Africa, vrei o America de Sud, am fost în America de Sud, vreau Himalaya, visul oricărui alpinist, am fost în Himalaya şi mă duc din nou în Himalaya!

Vobeaţi de echipele din cărţile lui Jules Verne. Cum aţi ajuns în echipa lui Russel Brice?

Lumea crede de multe ori că peste tot e ca în munţii noştri: ”Mâine plecăm pe Făgăraş, ne ducem pînă la Bâlea, stînga-dreapta, ajungem pe Moldo­veanu…”. În Himalaya sînt restricţii foarte mari impuse de Guvern, se plătesc taxe, nu poţi să ai acces pe vîrfuri sau în diferite zone fără să plăteşti, pentru că este o sursă de venit pentru ei. De aceea, cînd accesezi un astfel de vîrf trebuie să mergi pritr-o agenţie foarte bine organizată. Nu poţi să mergi de capul tău chiar dacă ai 50.000 de euro în buzunar. Liderul expediţiei este Russel Brice, are experienţă, lucrează cu echipa de filmare de la Discovery, cu care a realizat şi documentarul „Beyound the limit”. El organizează managementul şi logistica acestei expediţii. Am trimis un CV, mi s-a cerut o fişă medicală, am fost analizat şi, în funcţie şi de experienţa mea, am în talpă altitudini de pînă la 7000 de metri, am fost acceptat în echipă. Să se înţeleagă bine: nu este suficient să ai banii şi mergi pe Everest”. Apoi, mai mult de o lună jumate vom sta în tabăra de la bază, la 5100 de metri. Medicul expediţiei, la 3-4 zile, ne va consulta, vom face analize. Dacă nu reuşesc să mă aclimatizez, să depăşesc anumite praguri de altitudine, de efort, nu mi se dă drumul către vîrf. Sîntem într-o expediţie foarte bine organizată şi supravegheată şi, cu toate astea, se pot întîmpla şi evenimente dramatice. Fiecare alpinist îşi asumă responsabilitatea şi nu este nimeni vinovat dacă se întîmplă un accident. Da, se moare, dar acum îmi asum eu respnsabilitatea. Dacă mă prinde o avalanşă, dacă pic într-o crevasă, ştiu că astea există acolo.

„Voi suferi dacă nu se face vîrful”

Cu ce aţi compara experienţa cuceririi unui munte?

Lionel Terray, alpinist, are o carte cu un titlu care mi-a plăcut foarte mult, „Cuceritorii inutilului”. N-ai cu ce să compari ceva inutil. O ascensiune, dacă o privim obiectiv, moderat: un om echilibrat, în situaţii normale, n-are ce căuta acolo. Dar noi oamenii trebuie să depăşim nişte bariere dincolo de competenţele noastre fizice şi intelectuale, altfel nu am putea să ajungem nicăieri. Cu ce să compari stupiditatea şi inutilitatea ascensiunii pe un vîrf?

Atunci nu inutilitatea ascensiunii, ci rezultatele, emoţiile, poveştile de mai apoi…

În primul rînd, te întorci cu ceva simbolic. Îmi doresc să fac o fotografie cu steagul universităţii pe vîrf, să o punem pe holul universităţii. Apoi trec şi la egoism: vreau să o fac pentru mine, să văd dacă sînt în stare să mă duc acolo şi apoi să mă mai şi întorc. Am să pregătesc întîlniri cu studenţii, să le arăt ce am filmat, şi să se ştie că şi universitatea noastră este situată acolo sus. Este doar un simbol, dar avem nevoie de lucrurile astea. Voi suferi dacă nu se face vîrful.

Care este reacţia studenţilor la tot ce le povestiţi şi le arătaţi din expediţii?

Tot timpul am avut amfiteatrele pline. Primele întrebări pe care le  primesc de la băieţi sînt despre echipament, ce bocanci am avut, ce haine, ce corturi, ce saci de dormit, şi ei sînt la curent cu lucrurile astea. Apoi apare latura sentimentală a fetelor: „la ce mă gîndeam acolo sus, ce simţi…”

Şi ce simţi?

Îţi pui prima dată întrebarea: „Ce dracu’ caut eu aici?” şi încep să mă gîndesc dacă nu era probabil mult mai bine să fiu cu soţia undeva, pe malul lacului Bicaz, cu prietenii….şi cînd stai acolo în cort, te gîndeşti la lucru ăsta, cît de tîmpit eşti tu şi ce cauţi acolo. Dar, în acelaşi timp, ţi se umple sufletul cînd ştii că te vei întoarce acasă şi ai să te uiti în ochii celor din familie şi a prietenilor şi ai să le spui că ai fost acolo. Rămîne inutilitatea asta, dar ca respect, ca mîndrie… Sîntem 6 miliarde şi pînă acum au urcat poate 2500 de oameni. Deci, faci parte dintr-o elită a muntelui. Orice alpinist care stă seara la cabană şi bea o cană de vin se gîndeşte că vrea să meargă pe Everest.

Ce urmează?

Mai sînt celelalte 5 vîrfuri, vrem să facem „top seven”: steagul Universităţii pe cele mai înalte vîrfuri de pe glob.