Ocolul Pămîntului în trei ore

Relatare de Denisa ILAŞCU

Vineri, 25 februarie 2011, de la ora 10, exploratoarea româncă Uca Maria Marinescu a conferențiat în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza”.  Uca Marinescu este prima femeie din lume ce a atins toți cei patru poli, geografici și magnetici. Tema conferinței a fost „Dar al lumii capăt nu-i…”, cunoscuta călătoare vorbind despre experiențele adunate pe cele șapte continente vizitate. În Sala Pașilor Pierduți poate fi admirată, pînă duminică, 27 februarie, și o expoziție de fotografie cuprinzînd instantanee făcute de Uca Marinescu în cea mai recentă călătorie în jurul lumii, încheiată în 2010.

 

Uca Marinescu și-a început conferința vizibil emoționată, specificînd că aceasta nu este prima vizită la Iași, dar nici una dintr-un șir lung de poposiri în capitala Moldovei. „Iașul pentru mine a existat ca o valoare deosebită de cultură, de istorie. Nu știu cum de am tot amînat-o

[vizita, n.r.], am pus-o deoparte, la fel cum am pus Tibetul, cum am pus Dobrogea românească, cum am pus Japonia”, a precizat exploratoarea. Ea a făcut o distincție între călătorie și expediție, precizînd că, acum, călătoria s-a transformat într-un „turism feroce”, iar ceea ce a încercat să facă s-a îndepărtat de vizitarea unor locuri în care n-a mai fost – și-a dorit să cunoască zone geografice extreme, viața oamenilor și filozofia după care se ghidează aceștia.

Singura femeie din 11 exploratori

A urmat o relatare a experienței arctice, Polurile fiind locurile spre care a a fost mereu atrasă. De altfel, Uca Marinescu a oferit și o explicație ezoterică a acestui farmec: la un moment dat, un călugăr tibetan întîlnit pe drum i-a descris propria samsara, ciclul reîncarnărilor, dezvăluindu-i că într-una dintre viețile anterioare a fost un pescăruș arctic. Călătoriile spre Poli, fie ei geografici sau magnetici, au fost foarte diferite, într-unele mergînd singură, în altele facînd parte din expediții internaționale. Polul Nord l-a atins într-o echipă de 11, zece bărbați și ea, singura femeie, căreia ceilalți i-au mulțumit la sfîrșit că le-a inăbușit impulsul de a se plînge de greutatea drumului, vazînd-o cît e de tenace. Pregătire anterioară intensivă, șapte litri de lichide pe zi, dar și momente însoțite de refrenul „nu mai pot, nu mai pot” au fost puncte-cheie ale expediției.

Exploratoarea și-a continuat discursul cu ceea ce a ocupat cea mai mare parte a conferinței – ultima călătorie întreprinsă, acoperind doi ani (2009-2010) și 24 de zone cu extreme geografice, unde a căutat și a întîlnit enclave de oameni ce trăiesc la fel ca acum sute de ani. Uca Marinescu a avut ceva de spus despre fiecare țară sau regiune în care a poposit, din postura de geolog, antropolog, botanist sau teolog amator, dar bine documentat și pasionat.

„Tot ce au nevoie este lîngă ei”

În Insulele Galapagos a fost impresionată de caracterul endemic al florei și faunei – iguane cu platoșă, păsări cu ciocul și picioarele albastre, ba chiar și o broască țestoasă uriașă contemporană cu Darwin. În Venezuela, a vizitat zona din preajma fluviului Orinoco. Triburile băștinașe de aici i-au dezvăluit o altă interpretare a vieții; oamenii „nu pun valoare pe bani, pentru că tot ce au nevoie este lîngă ei”, apelează la copacul-minune pentru a mînca, dar și a se spăla pe mîini frecînd frunzele antiseptice între palme, se deplasează cu pirogi, trăiesc în colibe și au ca animale de companie maimuțe îmblînzite.

Au urmat jungla amazoniană, simbol al sălbăticiei înconjurate de civilizație, dar și Canalul Panama, la a cărui funcționare contribuie întreaga populație din zona puternic industrializată. După trecerea prin Peninsula Yucatan din Mexic, leagăn al civilizațiilor olmecă, mayașă și aztecă, exploratoarea a ținut să ne liniștească – mayașii au fost împinși către Sud de cotropitori și n-au mai apucat să finalizeze calendarul sfîrșit abrupt în 2012. Uca Marinescu a fost și în America de Nord, dar nu pentru o mostră de civilizație capitalistă, ci pentru a vizita Marele Canion săpat de rîul Colorado, în SUA, și Nord-Vestul Canadei, zonă aproape sălbatică unde trăiesc indienii Dena. Unul dintre ei i-a fost ghid și i-a reamintit că „dependența omului față de natură înseamnă viață”. Omul avea o amuletă pe care o atingea de fiecare dată cînd vedea un animal, mulțumindu-i Marelui Spirit că i-a dat șansa să îl întîlnească și să îl protejeze. În numele acestui crez, indienii Dena vînează un singur animal mare pe lună, suficient pentru hrana unei întregi familii.

Cea mai veche scriere și vălul islamic

Următoarea destinație a fost Japonia, „unică din toate punctele de vedere – oamenii sînt deosebiți, nu au copiat nimic”, păstrîndu-și tradițiile. Pe teritoriu nipon a văzut ceva impresionant pentru un pescăruș de gheață întrupat în om – straturi de zăpadă de 4-5 metri în zona muntoasă Hokkaido. În China a intrat în contact cu peste 25 de etnii. Într-unul dintre triburi, Domba, se păstrează cea mai veche modalitate de scriere pictografică din lume, în care se predă inclusiv în școli. Călătorind prin Asia a trecut și prin Cambogdia, unde a admirat vestigiile kmerilor, și prin India, unde cea mai impresionantă a fost universitatea din Pune.

Armenia, Georgia și Kazakhstan au o spiritualitate puternică, instrumente muzicale vechi, asemănătoare cu cele românești tradiționale, mănăstiri cioplite în stîncă, dar și petrol numai bun de exploatat. În Iran a fost sfătuită să nu meargă, din cauza pericolelor. Nu numai că a fost, dar a stat o lună, respectînd însă unele dintre tradiții – „purtam voalul respectiv din respect pentru cei de-acolo; nu mai poartă nici ei tradiționalul văl negru”. Înduioșător i s-a părut respectul pentru apă, căreia îi este dedicat și un muzeu, într-o țară în care două treimi din teritoriu sînt deșertice.

Spre finalul călătoriei în jurul lumii a ajuns pe Continentul Negru , în Kenya și Madagascar. Din cauza colonialismului francez, Madagascarul nu mai este o oază de sălbăticie. Doar pe Coasta de Vest a insulei, Uca Marinescu i-a mai întîlnit pe malgași. „Restul au venit ca fluturii la o lampă spre Antananarive [capital Madagascarului, n.r.]”, a mărturisit cu tristețe exploratoarea. Unul dintre vestigiile civilizației pre-coloniale e sistemul neoficial de conducere – pe insulă sînt 11-12 coline, fiecare cu regele său. De multe ori palatele sînt doar niște colibe cu zorzoane, iar puterea regilor este doar peste familia sa.

Roșia Montană – o „distrugere durabilă”

A urmat întoarcerea în România, unde popasurile au fost la Roșia Montană și în Munții Făgăraș, pentru că „și România trebuia să fie în înconjurul lumii”. Uca Marinescu și-a exprimat dezacordul ferm față de exploatarea Roșiei Montane. Parafrazînd sloganul investitorilor din zonă, exploratoarea a spus că nu avem de-a face cu o „dezvoltare durabilă”, ci cu o „distrugere durabilă”. Tipurile de civilizație care s-au perindat, a gîndului, a cuvîntului și a credinței au fost înlocuite de cea a banului.

După încheiera discursului, a urmat prezentarea unei selecții din cele 6500 de fotografii ce au documentat expediția. De asemenea, raspunzînd la întrebările din partea publicului, am aflat că multe dintre călătorii s-au realizat cu bani puțini, că, pe cele mai îndepărtate meleaguri, i s-a întîmplat să rămînă fără acte sau bilete, dar și că a întîlnit mereu oameni care au scos-o din impas. Impas fie el și sufletesc, precum cel de după moartea mamei, cînd s-a decis cu greu să plece în călătoria programată spre Polul Sud. Expediția a fost o reușită – a inaugurat o placă în memoria lui Racoviță, dar a și întîlnit un generos căpitan estonian de vas, care a tratat-o cu laude, un popas pe Insulele Cobălcescu și muzică de Chopin răsărind din cabină.

By | 2016-10-12T15:31:06+00:00 26 februarie 2011|Alma Mater|