Un interviu de Denisa ILAŞCU
Foto: Victoraș STOIAN
Cel mai cunoscut jurnalist al ţării dă gazetăria pe literatură în cel mai recent volum al său, „Cuvinte rare”. Cristian Tudor Popescu, însoţit, ca orice Holmes, de Watsonul său – Emil Hurezeanu, a susţinut o conferinţă cu titlul „Despre propagandă şi manipulare în filmul românesc” în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Înainte de eveniment, şi-a permis să divagheze de la subiectul mohorît şi a vorbit despre pasiunile sale: film, tenis şi carte, dar şi despre admiraţia pe care o are pentru tinerii care pot mai mult ca predecesorii lor.
Propaganda comunistă, neaşteptat de eficientă
Alma Mater: Propaganda şi manipularea sînt exclusiv apanajele filmului românesc din comunism?
Cristian Tudor Popescu: În mare măsură, da, dacă vorbim de propagandă politică, pentru că există două moduri de propagandă – cea politică şi cea socială. Mare parte din cinematograful de ficţiune se subsumează ideii de manipulare socială. Eu o să vorbesc (în cadrul conferinţei „Despre propagandă şi manipulare în filmul românesc” – n.r.) în principal de propaganda politică, ceea ce e cu totul altceva, înseamnă propagandă în serviciul unui partid unic, în cazul de faţă, deci voi vorbi despre perioada comunistă. Dar şi după ʼ89 se poate vorbi de manipularea socială în filmul românesc.
Ce public e mai susceptibil în faţa acestor manipulări?
Cu cît publicul este mai puţin instruit, cu atît este mai susceptibil de a fi manipulat. De asemenea, cu cît un public e mai emotiv… Femeile sînt în general mai emotive decît bărbaţii, există persoane cu un grad mai înalt de sentimentalism, astea sînt persoane mai uşor de manipulat. Noi vom vorbi astăzi despre publicul ţintă din perioada comunistă şi despre cît de eficientă a fost propaganda comunistă, cît de neaşteptat de eficientă, sper să vă demonstrez, a fost asupra publicului românesc.
Publicul acela încă există, în mare parte…
Da, există, n-a dispărut, şi ceea ce voi încerca să demonstrez este modul cum s-au reverberat după 1989 temele de propagandă şi manipulare ale sistemului comunist aplicate asupra populaţiei, care nici în stare de libertate nu a mai reuşit să şi le scoată din cap, deşi mecanismul respectiv de propagandă dispăruse.
Mircea Daneliuc, Dan Piţa sau chiar Lucian Pintilie nu au reuşit să se adapteze
Filmele româneşti sînt, de cîţiva ani, aclamate. Cît este valoare intrinsecă şi cît este val de şansă?
Fără şansă nu prea poţi să faci multe lucruri pe lumea asta. Meritul acestui nou val de cineaşti este schimbarea paradigmei, schimbarea viziunii asupra cinematografului. Ei au înlocuit cinematograful problematizant, metaforizant, uneori filozofard chiar, de dinainte de 1989, care era firesc să se dezvolte, avînd în vedere că în perioadele dictatoriale ale unei societăţi, cea care este favorizată este metafora, iar informaţia nudă cade în planul doi. Realismul cade în planul doi şi metafora urcă foarte mult în artă în perioadele de dictatură.
Metafora ca eufesim pentru a masca realitatea dură?
Da, pentru că eşti nevoit să te exprimi uşor esopic, să nu te exprimi direct în dictatură, ai nevoie de tot felul de deghizamente, de camuflaje pentru ceea ce vrei să spui şi asta dezvoltă foarte mult capacitatea figurilor de stil ale respectivului scriitor, sau cineast, sau artist în general, or în anii ʼ90 am asistat la un siaj, un soi de prelungire inerţială a stilului de a face cinema de dinainte de ʼ89, care şi-a avut operele lui de referinţă: „Reconstituirea” – Lucian Pintilie, „Pădurea spînzuraţilor” – Liviu Ciulei, „Probă de microfon” – Mircea Daneliuc, „Secvenţe” – Alexandru Tatos sau „Pas în doi” – Dan Piţa. Nu înseamnă că acest mod de a face cinema nu este, la rîndul lui, bun şi prost. Este, dar după ʼ90 el avea deja o inadecvare generală la societate. Se schimbaseră condiţiile şi atunci s-a văzut că cineaşti ca Mircea Daneliuc, Dan Piţa sau chiar Lucian Pintilie nu au reuşit să se adapteze destul de bine acestora. Pe acest fond a venit generaţia de după 2000, douămiiştii, să le spunem, începînd cu Marfa şi banii, capul de serie al lui Cristi Puiu, care a aplicat această priză la real. Asta a fost marea lor mişcare, „marea lor descoperire”, deşi lucrul ăsta s-a practicat de atîtea ori în cinema. Au suficienţi predecesori, dacă e să ne referim fie la neorealismul clasic italian sau, stilistic, la Robert Bresson, cu lentoarea cadrelor lui nesfîrşite, încercarea de a prinde realul, şi au reuşit – asta a fost marea performanţă a acestei generaţii de cineaşti – pentru prima dată să se sincronizeze cu Europa. Cu lumea mai puţin. Pînă la premiul Oscar pentru film străin mai avem.
„432” a beneficiat de această stare favorabilă care se instalează periodic la Cannes
Ce are în plus realitatea românească transpusă în film faţă de realitatea altor state ex-sovietice? Sau este vorba doar de realizarea regizorală?
Este vorba de realizare şi de atingerea unor subiecte sensibile pentru occidentali, cum a fost cazul lui „432”, al lui Cristian Mungiu. Filmul este bun, indiscutabil, nu-i o capodoperă, am spus-o de nenumărate ori. „432” a beneficiat însă de această stare favorabilă care se instalează periodic la Cannes. Ştiţi că la un moment dat erau la modă chinezii. În alt moment – iranienii sau coreenii şi aşa mai departe. Pe fiecare dintre aceste zone „extra-Europa de Vest”, politica de la Cannes pune din cînd în cînd reflectorul. Şi a fost rîndul nostru să intrăm în vizor; de atunci, la festivaluri se procedează cam aşa: „Avem un film românesc? Bun, îl premiem.”
Pînă cînd?
Să vedem cît o să ţină, pentru că totul are un sfîrşit, aceste conjuncturi se termină. Eu n-aş vrea să se întîmple în cinematograful românesc ceva similar cu ce s-a întîmplat în tenisul românesc. A existat o fereastră de oportunitate, o nişă favorabilă iniţiată de Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, în anii ʼ70. Tenisul românesc a căpătat vizibilitate internaţională, copiii jucau tenis cu bîta de lemn pe un teren desenat cu creta pe asfalt. Acest fenomen conjunctural care era clar că se va sfîrşi nu a fost speculat corespunzător după aceea pentru a se dezvolta o adevărată şcoală de tenis. Bine-ar fi să nu se întîmple şi sînt speranţe să nu se întîmple aşa cu fenomenul cinematografic românesc din anii 2000. Ar fi bine ca el să se continue într-o şcoală perenă de film, aşa cum este şcoala cehă, şcoala poloneză, ca să vorbesc de ţările din Est, dar să avem şi noi o şcoală solidă, care să nu fie doar o explozie momentană. Şi există speranţe. Iată, Cătălin Mitulescu face un lucru foarte bun, deşi nu e deloc bătrîn, are şi el 30 şi ceva de ani: a constituit o casă de producţie care promovează regizori tineri. Deja e la al doilea succes mare…
Face asta şi cu implicarea Consiliului Naţional al Cinematografiei?
Şi cu implicarea CNC-ului, dar şi cu implicarea lor particulară – îşi atrag sponsori… Iată, după filmul lui Bogdan Mustaţă cu scenariu de Cătălin Mitulescu, „O zi bună de plajă”, care a luat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetraj în 2007, anul acesta avem, tot la Berlin, „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, cu Ursul de Argint. Deci e clar că acolo s-a pus în mişcare un mecanism. Şi Cristian Mungiu face acelaşi lucru, îi promovează pe tineri, după cum s-a văzut în Amintiri din epoca de aur. Înseamnă că sînt speranţe pentru o şcoală.
Văd o carte şi citesc un film
O altă latură a culturii, cea literară, ţine pasul cu explozia cinematografiei?
Nu, nu… De fapt, dacă mă gîndesc bine, există un fenomen aproape echivalent, nu atît de popular ca fenomenul cinematografic – scriitorii tineri promovaţi de domnul care se plimbă cu mîinile la spate (arătînd spre Silviu Lupescu, ce aştepta intrarea în sala unde s-a desfăşurat conferinţa – n.r.), cum ar fi Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Adrian Schiop, Florin Lăzărescu, Filip Florian, o serie de scriitori care au debutat după anul 2000 şi care au găsit nu numai o piaţă internă, au găsit şi o piaţă internaţională. Mulţi dintre ei sînt tipăriţi în clipa de faţă în edituri de prestigiu străine, traduşi, deci iată că avem în literatură un echivalent al fenomenului cinematografic.
În calitate de consumator – cinematografie sau literatură?
Sînt acelaşi lucru. Eu văd o carte şi citesc un film.
