Vineri, 24 octombrie 2009, în cadrul ceremoniei Dies Academicus, academicianul Viorel BARBU – Preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române a susţinut conferinţa “Universitatea din Iași – un proiect de succes și evoluţie în orizont închis”. Puteţi citi mai jos textul integral al conferinţei.
Domnule Rector,
Domnilor Profesori,
Stimaţi studenţi,
Am putea să ne întrebăm de ce una dintre primele instituţii publice ale statului care luase fiinţă cu un an înainte era universitatea înfiinţată la Iaşi pe 26 octombrie 1860. S-ar putea răspunde că o asemenea instituţie era imperios necesară pentru modernizarea societăţii româneşti, dar nu cred că acesta este motivul. Într-o ţară în care nici măcar învăţământul primar nu era instituţionalizat şi în care lipseau liceele, profesorii calificaţi şi infrastructura şcolară, universitatea nu era o prioritate şi acest fapt a fost îndelung comentat de junimişti, fiind unul din exemplele cele mai la îndemână pentru a ilustra teoria formelor fără fond. În realitate, înfiinţând o universitate la Iaşi, tânărul stat român a optat pentru un model de succes în cultura europeană de la jumătatea secolului al XIX-lea: universitatea Humboldtiană care, în forme şi structuri apropiate, funcţiona în mai toate statele continentului şi chiar în America. Universitatea nu era un nume nou în cultura europeană, şcoli cu acest nume apărând pe la începutul celui de a doilea mileniu, dar ceea ce se înţelegea prin universitate în secolul al XIX-lea era un concept radical diferit. Primele universităţi europene, Bologna, Sorbona, Salamanca şi altele care au urmat, erau comunităţi academice desprinse din cele monahale şi cu un pronunţat profil religios şi teologic, aflate în slujba bisericii, menite să vegheze la puritatea credinţei şi să arbitreze în frecventele dispute teologice, precum şi în conflictele dintre puterea seculară şi cea bisericească. Nicicând poate nu a avut Sorbona mai multă influenţă şi putere ca în acele timpuri, iar declinul său începând cu secolul al XIV-lea a fost determinat nu de motive culturale sau scolastice, ci de întărirea autorităţii regelui Franţei şi consolidarea puterii laice.
Universitatea Humboldtiană era, însă, rezultatul a două secole esenţiale pentru evoluţia civilizaţaiei europene, timp în care s-au produs o revoluţie ştiinţifică, una industrială, precum şi o revoluţie socială care a marcat profund epoca modernă şi care avea să redefinească valorile individuale şi să laicizeze din temelii cultura europeană – este vorba de Revoluţia Franceză. Noua universitate europeană îşi propunea să cultive ştiinţa şi cunoaşterea în sens larg şi era prin vocaţie deschisă tuturor ideilor avansate ale timpului. În laboratoarele sale se vor face toate descoperirile importante ale ştiinţei secolelor XIX şi XX, va găzdui în calitate de profesori: savanţi, filosofi, erudiţi şi învăţaţi umanişti de vază şi va crea o nouă nobleţe al cărui blazon era ştiinţa. Spre acest tip de universitate au optat, desigur mai mult din entuziasm, elitele româneşti de la 1860 şcolite în universităţile apusene şi, deşi la acea dată România nu avea nici profesori şi nici şcoli secundare capabile să susţină un asemenea demers, proiectul – în ciuda scepticilor – a fost unul de succes şi cea mai bună dovadă este aceea că în mai puţin de 40 de ani Universitatea din Iaşi va număra printre profesorii săi numeroşi savanţi de renume european; este suficient să ne gândim la A.D. Xenopol, Al. Philippide, Petru Poni, Dumitru Hurmuzescu, Al. Myller, Dimitrie Pompeiu, iar mai târziu Octav Mayer, Ştefan Procopiu şi alţii. Astăzi, când de două decenii ne străduim – de cele mai multe ori fără succes – să reformăm societatea şi şcoala românească, nu putem să nu admirăm reuşitele înaintaşilor noştri de atunci.
Desigur, sintagma universitate românească nu are o acoperire completă deoarece această universitate a fost de la bun început europeană şi a rămas la fel şi astăzi. Pe de altă parte, cum încercam să sugerăm anterior, universitatea europeană a secolului al XIX-lea nu este decât formal urmaşa universităţii medievale, chiar dacă pentru blazon ea îşi revendică aceste origini vechi. De fapt, între universitatea humboldtiană şi cea medievală au rămas puţine asemănări şi lucruri comune: printre care cele mai vizibile şi cam singurele, de altfel, fiind toga de ceremonie a profesorilor şi studenţilor, banchetul de absolvire (prima dată statuat în carta universităţii din Bologna ca obligaţie a comunităţii studenţilor de a oferi profesorilor la absolvire un banchet) şi denumirea titlului de doctor acordat absolvenţilor. Ruptura s-a produs spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutului celui următor, când s-a declanşat o revizuire profundă a relaţiilor cu tradiţia creştină occidentală odată cu adoptarea unei viziuni laice asupra lumii inspirate şi susţinute de ştiinţă.
Cultura ştiinţifică nu a creat doar rezultate şi cunoştinţe noi, ci şi un nou sistem de valori şi de referinţe pentru civilizaţia europeană. Nu în ultimul rând, ea a creat un nou tip de intelectual deosebit de cărturarul Evului Mediu şi al Renaşterii – omul de ştiinţă. De regulă, el nu este un erudit şi nici nu aspiră la enciclopedism cultural, iar criteriile sale de judecată sunt circumscrise unui sistem de valori bine definit, printre care rigoarea este la loc de cinste. Nesigur şi reţinut în afara specialităţii şi chiar a sferei sale de competenţă, el este totuşi posesorul unui mare potenţial de cunoaştere pe care i-o conferă tehnologiile şi metodele investigaţiei ştiinţifice. La începutul secolului al XVII-lea, numeroşi oameni de ştiinţă sau reprezentanţi de frunte a ceea ce se numea pe atunci filosofia naturală devin profesori în universităţile italiene, la colegiile din Oxford şi Cambridge, sau la Sorbona şi printre aceştia Francisc Bacon, Galileo Galilei, Isaac Newton, Gottfried Leibnitz, René Descartes, Pierre Fermat; ei sunt corifeii ştiinţei moderne şi, desigur, produsul noii universităţi europene care la sfârşitul secolului al XVI-lea, sub infuenţa curentului inovator al Renaşterii, face loc în programele şi studiile sale noilor descoperiri şi direcţii în cunoaştere. Dacă Kepler, Copernic sau Giordano Bruno îşi vor elabora şi desăvârşi opera în mănăstiri sau la curtea câte unui principe german sau italian luminat, urmaşii lor devin profesori în universităţi.
Despre unul dintre aceştia vom vorbi mai pe larg în continuare şi asta nu doar pentru că este unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă care au fost, ci şi pentru că drama sa are valoare simbolică pentru statutul omului de ştiinţă în zorii epocii moderne.
Tradiţia spune că, privind mişcarea imensului candelabru din domul din Pisa aflat în Piaza dei Miracoli, tânărul Galileo Galilei – pe atunci student la Universitatea din Pisa, atunci ca şi acum o mare universitate – a descoperit isocronismul mişcării pendulului. De altfel, multe locuri din Pisa amintesc de ilustrul fiu al oraşului; casa în care s-a născut pe 15 februarie 1564, universitatea unde a studiat medicina fără a reuşi totuşi să-şi ia laurea şi unde va ocupa ulterior pentru câţiva ani o catedră de matematică şi nu în ultimul rând faimosul turn înclinat de unde se spune că Galilei a experimentat legea căderii libere a corpurilor. Între timp faima marelui savant a egalat-o pe cea a acestui oraş milenar, cândva o puternică republică marinară aflată la mare rivalitate cu Genova şi căzută apoi sub dominaţia Forenţei şi devenită apoi provincie a Marelui Ducat de Toscana. Nu este locul de a evoca aici marile descoperiri ale lui Galilei în Mecanică, Fizică şi Astronomie sau în disciplinele aplicate, dar vom aminti totuşi că odată cu el începe o nouă eră în ştiinţa europeană. Ca savant şi filosof al naturii el este egalul lui Aristotel, Arhimede, Newton, Leibnitz, Kant şi al câtorva care vor urma. Ca filosof şi om de ştiinţă, Galileo Galilei este primul care va formula şi susţine teza autonomiei ştiinţei faţă de gândirea teologică şi a separării necesare între ştiinţă şi religie. În concepţia sa credinţa trebuia să se limiteze la problemele morale şi religioase, lăsând ştiinţei sarcina de a interpreta şi stabili legile naturii. În lucrarea sa fundamentală, Dialog asupra celor doua sisteme, apărută în 1632 şi care va fi şi motivul acuzării sale în procesul intentat de Inchiziţie, Galilei scrie următoarele:
„Eu nu am spus şi nici nu voi îndrăzni să spun că lui Dumnezeu îi este imposibil să intervină în evoluţia mişcării, ci doar că El nu o face, iar dacă ar face-o ar fi vorba de un eveniment în afara cursului natural şi deci miraculos. A contraveni legilor naturii este un produs al miracolului care nu trebuie să intereseze omul de ştiinţă.”
Nicăieri nu apăruse până atunci mai clar exprimat faptul că discursul ştiinţific trebuie separat de cel teologic şi chiar numai prin aceste idei Galilei îşi devansase cu peste un secol epoca. Încă se mai credea pe atunci în magie, astrologie şi în intervenţia miracolului. Însuşi marele Isaac Newton, care avea să-i desăvârşească opera, va dedica numeroase lucrări unor argumente de magie şi astrologie. În istoria culturii, Galileo Galilei este evocat mai ales ca actor al unui proces celebru intentat savantului de Sfântul Oficiu al Inchiziţiei în februarie 1633, care a dus la condamnarea sa şi punerea la Index a operei sale. Detaliile sunt bine cunoscute şi îndelung comentate de istorici, oameni de ştiinţă şi scriitori, fiind poate cel mai faimos proces din istorie după cel al lui Isus. Să amintim pe scurt evenimentele legate de această condamnare. În februarie 1633, ca urmare a unui denunţ, teologii Sfântului Oficiu iau în studiu ultima carte a lui Galileo Galilei, Dialog asupra celor două sisteme şi îl găsesc vinovat de încălcarea decretului Papei Paul V din anul 1616 care condamna doctrina heliocentrică a lui Copernic şi interzicea propagarea ei în mediul academic. Suportul juridic al acestui decret era oferit de hotărârile Conciliului din Trento de la 1546 care interzice alte interpretari ale Bibliei în afara de cele oficiale ale bisericii. În treacat fie spus, chiar acest decret – este vorba de cel din anul 1616 – a fost provocat tot de Galilei, care a fost anchetat în anii 1615-1616 de Sfântul Oficiu pentru aceeaşi vină de a fi susţinut în scrierile sale doctrina lui Copernic. Acesta a fost, de fapt, primul proces al lui Galilei, care s-a încheiat cu un avertisment dat savantului. Pe baza avizului teologilor şi la recomandarea Papei Urban al VIII-lea, Sfântul Oficiu (tribunalul Inchiziţiei) declanşează procesul lui Galilei, care este acuzat de încălcarea decretului mai sus amintit şi suspectat de erezie. Savantul este convocat la Roma în faţa Sfântului Oficiu şi este îndelung anchetat în legatură cu opera incriminată. Galilei se apără afirmând că nu a susţinut doctrina heliocentrică în opera sa, recunoscând doar o „eroare neintenţionată”, pe care era dispus s-o corecteze modificând textele incriminate. Cu toate acestea tribunalul îl condamnă în iunie 1633 ca „suspect de erezie” la închisoare şi îi impune să abjureze tezele sale. Documentul de abjurare, datat din 22 iunie 1633, este dovada umilinţei la care este supus savantul, obligat să-şi renege, împotriva evidenţei, ideile ştiinţifice şi opera de o viaţă. Pedeapsa era după standardele epocii destul de blândă, pentru o vină asemănătoare cu treizeci de ani în urmă Sfantul Oficiu ardea pe rug în Piaza dei Fiori din Roma pe Giordano Bruno (este drept totuşi că acesta nu abjurase). Cu toate acestea, sentinţa tribunalului a fost pentru Galilei o înfrângere morală care l-a marcat adânc, iar pentru contemporani a fost un act abuziv şi un simbol al intoleranţei discreţionare care va fi, de altfel, aspru condamnat de istorie, iar ulterior, în vremea pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, Biserica îl va revizui. În perspectivă istorică privit evenimentul, apare evident faptul că decizia de condamnare, impusă se pare chiar de papă, a avut o motivaţie politică; era o probă de fermitate a bisericii apostolice romane în faţa ofensivei puterilor protestante angajate într-un război european împotriva celor catolice (numit mai târziu Războiul de treizeci de ani) şi un semnal fără echivoc că biserica este capabilă să ţină sub control mediile intelectuale. Cu toate acestea, condamnarea celui mai de seamă savant al epocii într-un proces de erezie trezeşte şi astăzi stupoare. Galileo Galilei nu era un profesor oarecare din unul dintre colegiile ducale toscane, era autorul unor decoperiri astronomice epocale şi unanim recunoscut şi apreciat în cercurile academice ale Curiei Romane şi, în particular, în faimosul Colleggio Romano (colegiul iezuit). Era membru fondator al Accademia dei Lincei (academia italiană de ştiinţe de azi) şi în relaţii directe cu membri influenţi ai Curiei Romane, cu numeroşi principi, cu ducele Toscanei şi chiar cu unii papi. Să menţionăm că însuşi procesul său s-a desfăşurat sub supravegherea papei Urban al VIII-lea, ceea ce dovedeşte că nu se ignora faptul că era judecat un personaj ilustru. De aceea era de prevăzut că procesul şi condamnarea lui Galilei vor stârni un uriaş scandal care se va răsfrânge asupra imaginii bisericii. Câteva secole mai târziu, la cererea ministrului său de interne de a-l aresta pe Jean-Paul Sartre pentru participarea sa la mişcările de stradă studenţeşti din anul 1968, Charles De Gaule – pe atunci preşedinte al Franţei – a pus o rezoluţie de bun simţ: nu poţi aresta pe Voltaire. Este ceva ce nu a trecut prin mintea judecătorilor lui Galilei, cei mai mulţi dintre ei teologi învăţaţi şi de mare reputaţie, cum era cardinalul Bellarimino. Ei au greşit prin suficienţa şi aroganţa cu care au judecat „culpa” lui Galilei, fiind convinşi că ştiinţa este un simplu moft fără relevanţă în faţa dogmelor biblice. Pe de altă parte, ştiinţa nu avea la acea vreme prestigiul de azi şi nici nu era bine conturată ca şi concept. Nouă, celor de azi, care trăim într-o societate tehnologică bazată pe ştiinţă, ne vine greu să înţelem ignoranţa şi confuzia care domnea în studiul disciplinelor naturii şi însăşi asupra noţiunii de ştiinţă. Universităţile italiene şi, în general, cele europene pregăteau cu precădere jurişti, medici şi teologi, iar curiculumul la disciplinele liberale şi umaniste se reducea la textele lui Aristotel, Hipocrate, Galenus şi Avicena. Matematica se preda de regulă după un text vechi de 2.000 de ani – Elementele lui Euclid – şi era inclusă în programa facultăţii de medicină doar pentru a ajuta la înţelegerea cunoştintelor de astronomie şi astrologie, aceasta din urmă de altfel o „ştiinţă” foarte respectată în epocă, fiind necesară viitorilor medici pentru calculul zilelor “nefaste” pentru pacienţii lor. Procesul lui Galilei nu a fost ultimul intentat unui om de ştiinţă sau gânditor pentru ideile sale. Chiar în mult luminatul secol XX, numeroşi oameni de ştiinţă şi de litere vor fi condamnaţi, ostracizaţi şi puşi la Index de regimurile totalitare ale secolului pentru susţinerea unor idei ştiinţifice sau filosofice considerate „periculoase” sau neconforme anumitor ideologii. Numeroase teorii ştiinţifice – printre care genetica şi cibernetica – au fost interzise de regimul stalinist, iar Germania lui Hitler făcea distincţie clară între „ştiinţa ariană” şi cea „neariană”, interzicând savanţilor „nearieni” să profeseze în universităţi, văduvind în deceniul al patrulea al secolului universităţile germane de mari savanţi ca Albert Einstein, Liese Meitner, Emma Noether şi mulţi alţii. Nici epurările staliniste ale mediului academic românesc nu se înscriu în alt registru. Din perspectivă istorică, procesul lui Galilei a fost o piatră de hotar în ascensiunea spiritului ştiinţific şi a libertăţii academice în Europa.
Universitatea europeană – care va înflori la începutul secolului al XIX-lea şi al cărei ciclu de evoluţie s-a şi încheiat de altfel – îşi are rădăcinile în asemenea evenimente, de altfel nesingulare în secolele XVI şi XVII când în şcolile europene îşi fac drum ideile ştiinţifice inovatoare şi începe să se predea bazele ştiinţelor. Mai este o particularitate a noilor universităţi europene care le deosebeşte de universităţile medievale şi chiar cele din secolele XVI, XVII sau chiar XVIII, care erau europene prin vocaţie şi tradiţie, fiind produse ale culturii latine şi al spaţiului cultural clădit pe fundaţiile creştine ale imperiului carolingian: noile universităţi sunt naţionale – cultivarea limbii, istoriei şi spiritului naţional devin, alături de ştiinţe, o preocupare de căpetenie. Era spiritul secolului de la care nu fac excepţie universităţile germane, cele italiene sau Sorbona. S-a vorbit, de altfel, pe larg de rolul universităţilor germane în unificarea culturală şi politică germană şi trezirea spiritului naţional german în perioada post-napoleoniană, dar fenomenul este general în secolul al XIX-lea, aşa-numitul secol al naţionalităţilor.
Desigur, evoluţia universităţii moderne nu s-a oprit la nivelul secolului al XIX-lea, iar cea din ultimii 50 de ani este la fel de spectaculoasă. Nu s-au schimbat doar structurile, ci înseşi principiile şi valorile care au stat la baza alcătuirii sale. Mai mult decât cataclisme sociale şi incidente ale istoriei – şi am inclus aici războaie, revoluţii sociale sau derapajele politice totalitare, care au măcinat în secolul trecut ordinea socială şi alcătuirile societăţii – ceea ce erodează mai puternic instituţiile culturale şi, în particular, universitatea este mobilitatea socială, evoluţia moravurilor, mutaţiile culturale determinate de noile tehnologii. Vechea universitate europeană – şi ne referim aici la cea humboldtiană – era una de tip elitist şi accesibilă cu mici excepţii doar clasei de mijloc ajunsă la bunăstare în secolul al XIX-lea. La rândul său, aceasta producea elitele sociale şi intelectuale, iar sistemul şi principiile sale educaţionale erau orientate spre însuşirea bazelor ştiinţei şi ale culturii; profesorii săi erau personalităţi ştiinţifice recunoscute, iar autoritatea lor intelectuală şi profesională de necontestat.
În deceniul şase al secolului trecut, universitatea intră într-un proces de transformări care-i vor da o altă configuraţie, structură şi dimensiune socială. Campusurile academice sunt înlocuite cu uriaşe oraşe universitare, care îşi deschid porţile pentru numeroşi tineri proveniţi din toate păturile sociale, iar educaţia universitară, altădată universalistă şi integrată cultural, devine una specializată, în profil îngust, menită să producă în timp scurt şi cu costuri minime specialişti. Desigur, au rămas şi şcoli selective şi destinate elitelor intelectuale, cum ar fi marile şcoli franceze, colegiile engleze şi mai multe universităţi americane din Ivy league sau germane, dar acestea reprezintă excepţia. Societatea post industrială avea mai puţin nevoie de intelectuali, ci în primul rând de o armată de specialşti care să-i conducă din poziţiile sale de comandă numeroasele sale mecanisme. Din această perspectivă, consider că noua universitate – cu toate neajunsurile şi limitele sale – este mai potrivită să facă faţă acestor exigenţe. Universitatea humboldtiană era purtătoarea unor valori născute în zorii epocii moderne odată cu revoluţia ştiinţifică şi industrială şi care au devenit la mare preţ în societatea liberală a secolului al XIX-lea: libertate academică, autonomie universitară, cultivarea cunoaşterii ştiinţifice. Sunt sintagme la care universitatea de azi nu a renunţat, dar care, asemenea unor piese preţioase de muzeu, şi-au pierdut valoarea lor iniţială de întrebuinţare, devenind mai degrabă sloganuri. Aşa cum se întâmplă cu sistemele care evoluează prin dirijare adaptată, universitatea a trecut în ultima jumătate de secol pe o nouă stare mai potrivită calitativ noilor condiţii de mediu social şi economic. Pe de altă parte, universitatea nu mai deţine monopolul cercetării ştiinţifice de avangardă, costurile legate de aceasta deplasând polii ştiinţifici în sectoarele private sau guvernamentale. Procesul nu s-a încheiat, iar universitatea viitorului apropriat se întrevede fundamental diferită de cea prezentă. Dacă schimbările şi evoluţiile vizibile astăzi se vor confirma, atunci o serie de sintagme şi cuvinte cheie care definesc universitatea de ieri şi de azi – cum ar fi: profesor-mentor, aulă, amfiteatru, magistru, curs, seminar, colocviu şi poate chiar bibliotecă – vor deveni curând desuete. Aceste schimbări şi evoluţii se fac nu numai sub impulsul noilor exigenţe educaţionale ale societăţii post industriale, ci şi a unei uriaşe presiuni din partea actorilor sociali nemulţumiţi de cum funcţionează universitatea şi comunităţile universitare. Primul vizat este profesorul universitar – magistrul de necontestat altădată al sistemului.
În urmă cu un deceniu şi ceva, a apărut în Statele Unite o carte intitulată Impostorii în cetate, care a stârnit multe controverse în mediile universitare americane. Autorul, fost profesor de economie la faimoasa Business School de la Harvard, pe atunci jurnalist la un mare periodic de pe coasta de Est, se arată deosebit de aspru cu foştii săi colegi şi, de fapt, cu întregul sistem universitar american. Ceea ce autorul reproşeaza profesorului american este, aşa cum arată şi titlul cărţii, ocuparea unui loc nemeritat în sistemul de valori intelectuale. În opinia acestuia, profesorul încetase demult să mai fie un model pentru studenţi şi să facă parte din elita intelectuală a Americii; competenţa sa ştiinţifică şi prestaţia didactică sunt mediocre, scrie cărţi şi lucrări care, în cel mai bun caz, sunt citite doar de către colegii săi şi, pe lângă aceasta, se bucură de numeroase avantaje materiale. Desigur, critica şi observaţiile de mai sus sunt maliţioase şi nedrepte. Deşi universităţile nu mai deţin astazi monopolul creaţiei şi inovaţiei ştiinţifice şi culturale, ele sunt totuşi centre ştiinţifice de primă mărime, contribuind în mod esenţial la alcătuirea configuraţiei culturale a societăţii contemporane. De fapt, asemenea opinii nu sunt evenimente izolate, ele exprimâ nemulţumirile societăţii civile şi administraţiei guvernamentale faţă de performanţele educative şi ştiinţifice ale universităţii. Este destul de răspândită opinia că, în universităţi, libertatea intelectuală apărată de autonomia universitară şi inamovibilitatea poziţiei profesorale este folosită pentru a promova o cercetare fără sens şi finalitate socială, precum şi un model de educaţie perimat, dominat de principiile elitiste ale secolului al XIX-lea. Este acelaşi tip de discurs lansat la sfârşitul anilor şaizeci de contestaţia studenţească de stânga care, pe lângă alte vicii capitale, acuza universitatea occidentală de elitism şi de promovare a unor valori nedemocratice. Această critică nu a rămas fără efect, deoarece în puţine universităţi se mai vorbeşte astăzi de cultivarea şi promovarea elitelor ca scop al educaţiei. Elitismul intelectual a devenit un păcat, iar universităţile – care între timp au devenit foarte sensibile la orice critică punînd în discuţie funcţiile lor sociale – nu-l agreează la nivel oficial.
Doamnelor şi Domnilor,
Am evocat aceste lucruri deoarece universitatea noastră a fost în toată istoria sa parte a marii familii a universităţilor europene şi în mod sigur chiar în perioadele negre ale existenţei sale membrii săi s-au simţit apropiaţi valorilor academice europene. Prin profesorii şi studenţii săi, mulţi pregătiţi şi în universităţi apusene, s-a păstrat viu acest spirit în ciuda adversităţilor şi derapajelor totalitare. În prezent, universitatea noastră nu poate merge decât pe direcţiile pe care evoluează universitatea europeană, iar nostalgia pentru valorile academice pierdute şi îngrijorările privind pierderea identităţii sale naţionale prin globalizare nu poate opri această dinamică. De fapt, discursul naţional – fie el politic sau cultural – nu poate fi acelaşi ca în urmă cu un secol, iar valorile naţionale româneşti şi, în primul rând, cultura şi educaţia nu se pot valorifica şi promova eficient astăzi decât în plan european. Din această perspectivă, singura şansă a universităţii româneşti şi, în particular, a celei ieşene este de deveni performantă şi a se apropia de nivelul de excelenţă al celor mai bune universităţi europene. Desigur, nu-i uşor, deoarece aceasta înseamnă studenţi motivaţi, profesori dedicaţi şi competenţi, şi nu în ultimul rând, management performant. Integrarea în sistemul universitar european prin mobilităţi în ambele sensuri ale studenţilor şi profesorilor este o condiţie esenţială a acestui proces de integrare academică şi nu cred că prin aceasta este în pericol identitatea universităţii româneşti sintagma după părerea mea depăşită. Laureatul premiului Nobel George Palade afirma cu zece ani în urmă că ştiinţa din România are de ales între două variante: să fie românească, sau să fie cu adevărat ştiinţă. Cred că despre universitate se poate spune acelaşi lucru. Am evocat la începutul acestei prelegeri pe un corifeu al ştiinţei moderne – Galileo Galilei – şi pentru faptul că, asemenea altor mari contemporani ai săi, el nu a fost italian sau, după caz, englez, francez sau german. El a fost un savant european. Universităţile româneşti au progresat sub influenţa directă a relaţiilor cu mediul universitar european, de acolo au venit la începuturile lor tinerii savanţi care vor deveni profesori, informaţia, cărţile, laboratoarele, argumentele de cercetare. De acolo va veni recunoaşterea şi tot acolo se vor specializa tinerii lor absolvenţi. În momentul în care, după război, regimul totalitar a impus reducerea şi mai apoi sistarea acestor legături, universităţile româneşti vor intra într-un proces mai lent sau mai rapid de decadenţă şi deprofesionalizare.
Universitatea din Iaşi a fost la începuturile sale şi în mai toată existenţa sa o instituţie naţională; a fost aşa deoarece acestea erau atunci comandamentele epocii şi idealurile neîmplinite încă ale unităţii naţionale. Astăzi trebuie să fie o instituţie europeană şi aceasta explică titlul acestei prelegeri: evoluţie în orizont închis – sintagmă, de altfel, împrumutată de la Alexandru Zub. Este, de fapt, un alt mod de a sugera întoarcerea în spaţiul european clădit de câteva milenii de civilizaţie umanistă şi învigorat cu câteva sute de ani în urmă de gândirea ştiinţifică şi raţionalistă. Instituţiile viabile revin în timp după un principiu ergodic nescris dacă nu la condiţia iniţială, măcar la matricea lor de origine.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Viorel Barbu
